Psihoza războiului pare a cuprinde continentul din jurul nostru. Europa se pregăteşte, la toate nivelurile. Cei de sus, guvernele, preşedinţii, parlamentele fac proiecte, programe, propun şi votează legi care să o/ ne ferească de cel mai rău lucru care (ni) se poate întâmpla. Iar cetăţenii îşi fac provizii…

Târziu de tot, abia la a doua invadare a Ucrainei – prima fiind ocuparea Crimeii, în 2014 – s-au trezit, ne-am trezit cu toţii că s-ar putea să ni se întâmple şi nouă. După „operaţinea militară specială” (sic) a armatei ruse, fosta „eliberatoare” prin ocupare a unei mari părţi a Europei, ne-am amintit că în 2008 trupele ruse fuseseră trimise de Putin, şeful absolut de la Kremlin, până la 70 km de Tbilisi, capitala Georgiei. Cum însă Georgia era departe de noi, de Uniunea Europeană, ne-am mirat puţin şi ne-am obişnuit repede cu situaţia, mai ales că, atunci, trupele ruseşti au stat o zi-două acolo, la 70 de km de Tbilisi, după care s-au retras. Cum ştirile de la distanţa aia ne lăsau reci, nu ne-am pus întrebarea cum de „bastionul păcii”, sau moştenitoarea „bastionului păcii”, cum era poreclită Uniunea Sovietică prin anii ’50 ai secolului deja trecut, acest bastion al păcii se comporta brusc de parcă ar fi fost exact invers. Atât de bine ne băgaseră în cap bolşevicii lozincile lor mincinoase!

Cum de a trebuit ca Rusia să declanşeze un război şi să invadeze o ţară liberă, Ucraina, cea de lângă noi, ca să ne dăm seama? Cum de nu ne-am gândit la Cecenia, dar şi la invadarea Afganistanului, în anii ‘80? Poate că unii şi-or mai fi amintit câte o clipă de antecedentele „bastionului păcii”, dar cum ele se petreceau departe (?) de noi, s-au mutat repede pe clipa următoare. O istorie fardată a omis să ne înveţe, pe cei care am făcut şcoala în anii socialismului, de invadarea Poloniei de către Rusia, în solidar (cum se spune pentru afaceri financiare) cu Germania. Wehrmachtul a declanşat războiul contra Poloniei la 1 septembrie 1939, Armata Roşie, din partea cealaltă, a atacat Polonia la 17 septembrie. La două zile după intrarea trupelor germane în Polonia, Franţa şi Anglia au declarat război Germaniei. Nu şi Uniunii Sovietice, peste încă două săptămâni. Şi aşa a devenit URSS-ul, e drept, peste încă doi ani, după ce Franţa fusese înfrântă, iar Anglia lupta de una singură împotriva maşinii de război naziste. Asta să-i fi făcut pe europenii de după căderea Cortinei de Fier să uite în continuare agresivitatea Rusiei? În vreun subconştient colectiv european, Rusia rămăsese de-a noastră? (În paranteză fie zis: un istoric declara de curând la televizor că, după ce Polonia a fost invadată şi de nemţi şi de ruşi, nu s-a întâmplat nimic. Cum nimic, i-aş fi spus eu, dacă eram în faţa lui, dar Franţa şi Anglia, care erau aliatele Poloniei, de ce au declarat război Germaniei naziste a treia zi după ce Wehrmachtul intrase în Polonia?)

Întorcându-mă la depărtarea (sau nu) a ţărilor atacate de ruşi în anii din urmă, o istorioară dinainte de Al Doilea Război Mondial ne poate ajuta să mai dăm la refăcut noţiunile „departe” şi „aproape”. Se spune că, în 1940, doi evrei refugiaţi din România, ca să scape de persecuţiile antisemite, se întâlnesc la Paris şi se întreabă unul pe altul ce vor face în continuare, căci armata germană era la porţile capitalei Franţei. Unul dintre ei mărturiseşte că se gândeşte să plece în Australia. Celălalt, care-l întrebase ce va face în continuare, îi replică: „Nu e prea departe?” La care primul, cel cu proiectul, ca să zic aşa, australian, îi răspunde şi el: „Departe de ce?”. Dacă am fi avut mereu în memorie acest dialog scurt şi cuprinzător în deceniile trecute, am fi ştiut că nici Afganistanul, nici Cecenia, nici Georgia şi nici chiar Crimeea nu sunt chiar atât de departe de România. Pentru că un dictator al unei mari puteri cum era URSS şi cum e Rusia nu se opreşte dacă nu e oprit.

Şi abia când ruşii au invadat Ucraina, în blestemata zi de 24 februarie 2022, ne-am dat seama că povestea asta cu departele şi aproapele e atât de relativă, încât e mai bine să uităm aceste noţiuni spaţiale şi să considerăm că umanitatea e una, oriunde ar fi. Lasă că, de fapt, încă de prin 2008, în Donbas izbucnise un război între separatiştii ruşi şi armata Ucrainei, fapt încă omis. Şi, uite-aşa, din omisiune în omisiune, ne-am trezit cu perspectivele dramatice ale unui război care ne-ar putea cuprinde, Doamne fereşte, şi pe noi.

Decenii întregi, de-aici, din spatele Cortinei de Fier, ne-am mirat cum de occidentalii dau crezare diplomaţilor ruşi, încheie tratate pe care ăia fac ceva, imediat după semnare. Noi ştiam, occidentalii nu ştiau sau nu voiau să ştie câte parale dau ruşii, sovietici sau nu, pe legi, tratate, alianţe, Helsinki-uri etc. Recomand încă o dată, a nu ştiu câta oară, ca bibliografie, volumul Sfânta Rusie de Alain Besançon.

Astfel se face că, acum, când, finalmente, suntem şi noi, cei de-aici, de la gurile Dunării, alături de Occidentul altădată declarat „putred” de propaganda bolşevică, trebuie să ne pregătim de război pentru cazul în care Ucraina cea eroică nu va reuşi singură să le ţină piept ruşilor. Şi te cutremuri când te gândeşti câţi bani se cheltuiesc pentru înarmare, din nou, după ce trăisem, mulţi dintre noi, o dezarmare, poate iluzorie, dar eventual promiţătoare. Şi ameţeşti când te gândeşti câte spitale, şcoli, muzee, teatre, s-ar fi putut face cu aceşti bani. Şi câţi oameni care au murit din cauza lipsurilor şi a bolilor ar fi putut fi salvaţi.

Şi câte semnale ne-au dat ruşii şi cât de superficial au judecat chiar cei mai mari analişti şi diplomaţi şi profesori specializaţi în politică şi geopolitică, iar noi n-am vrut să le auzim şi să procedăm în consecinţă! Noi? Guvernanţii, cei care decid. Dar istoria umanităţii, se pare, face mereu greşelile astea şi pe urmă se întreabă: cum de nu mi-am dat seama? „Sfârşitul istoriei” se amână, domnule Fukuyama.