Craniul din litere

La Cluj, în curtea Facultăţii de Litere, pe str. Horea, 31, dacă îmi mai aduc bine aminte, s-a dezvelit unul dintre cele mai semnificative/ admirabile monumente, creat de Nikolaus-Otto Kruch, în prezenţa unor echinoxişti vechi şi noi. Voi regreta mult timp, dacă îl voi avea, că n-am fost şi eu acolo, împreună cu cei din grupul ce a purtat cândva acest nume, Echinox. Echinox a fost o revistă studenţească mult mai serioasă şi, în orice caz, mai curajoasă decât cele aşa-zise profesioniste din acei ani, din 1968 înainte, deci sub cenzură. Sau, mai precis, împotriva ei.

Monumentul „Echinox” e un fel de glob, terestru dacă preferaţi, doar că perfect sferic – cum se pare că globul nostru nu prea mai e –, compus din litere de tipar, verzale în limbaj tipografic, majuscule în cel civil. Dacă interpretez eu bine fotografia acestei inteligente invenţii artistice, ea nu se încheie, deasupra, unde rămâne o mică deschidere, ca şi cum acest craniu îşi mai păstrează o fontanelă nesigilată, pentru a putea să-şi continue evoluţia şi perfecţionarea. Ceea ce capetelor noastre le este de obicei interzis după vreun an sau doi de la naştere. Autorul monumentului, Nikolaus-Otto Kruch, trăieşte în Germania, este fiul lui Niki Kruch, un artist clujean din anii când grupul Echinox tocmai se pregătea să scoată revista ce-i purta numele. Cei de-atunci pot fi văzuţi în aşa-numita „Cartolina Echinox”, pe care am primit-o prin bunăvoinţa deja vechiului meu prieten, admirabilul poet Adrian Popescu, unul dintre cei trei pe care i-am numit încă de-atunci, din zilele mişcării literare Echinox, „cei trei corifei” ai poeziei Echinoxului, ceilalţi doi fiind Ion Mircea şi Dinu Flămând. Această cartolină, să-i zicem şi noi cum îi zic ei, mai cuprinde fotografia lucrării lui Nikolaus-Otto Kruch şi fotografia de grup extins în jurul cenaclului Echinox, de prin anii ‘60. Şi dacă din fotografia de grup nu mai sunt azi chiar cu toţii pe partea asta a scoarţei pământeşti, nu-i putem uita, noi, ceilalţi, care încă n-am luat calea acelui exil definitiv pe cei prea repede plecaţi. Îmi vin în minte, privind acea emoţionantă panoramă cu tineri scriitori şi prieteni dragi, câteva nume: Marian Papahagi, Olimpia Radu, Marcel Constantin Runcanu, Petru Poantă, Nicolae Diaconu, Florin Creangă, Al. Pintescu. Ar fi, calchiind o formulă din altă zonă, cei din Echinoxul etern.

Câteva versuri despre acel grup de tineri de-acum peste 50 de ani, „Odată am ştiut să zbor, odată,/ Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte” (Adrian Popescu) şi „Eram surâsul unui univers,/ Eram acei ce nu voiau să moară” (Horia Bădescu), completează Cartolina. În fotografia, de-acum devenită istorie, apare şi un mentor, totalmente informal am zice azi, cel poreclit Mongolu’, pe numele său Remus Pop. În adâncurile cramei pe care o gestiona în anii aceia se reunea, nu tocmai rar, acel grup, Remus fiind, de data asta, sponsorul datorită căruia a putut vedea luminile grădinii de la Litere Monumentul „Echinox”.

Cei care vor trece prin faţa acestui semn, dar ce zic eu semn?, adevărat semnal cultural şi artistic, să se gândească la lumea de-atunci, de când, fără dovezi materiale, tinerii gândeau şi scriau, ba şi publicau, cu toate frânele cenzurii de partid. Şi reuşeau, astfel, să-şi amintească, vorba poemului popescian, că odată – cu toate acestea – au ştiut să zboare. Iar monumentul e, aşa, mult mai mult decât o dovadă, e semnul că ei au ştiut şi nu s-au sfiit să se manifeste astfel.

Iar craniul din litere mari de tipar, cu deschiderea lui spre înalt, pus acolo, în grădina de la Litere, e, poate, primul monument al unui grup de scriitori care şi-au lăsat, fiecare în opera sa, amprenta unei tinereţi creatoare, de neuitat. Iar unii dintre ei, poate mai norocoşi decât cei plecaţi la Echinoxul etern, îşi mai pun încă şi-şi vor pune, le-aş dori tuturor, aceeaşi amprentă estetică asupra zonei literare a culturii româneşti şi de azi înainte.

Pe vremea când intram zilnic pe poarta Facultăţii de Filologie (cum se numea în acei ani, iremediabil îndepărtaţi, Facultatea de Litere de azi), vedeam în dreapta un bust al lui Dimitrie Cantemir. Din ziua de 13 septembrie 2025, cei care vor mai intra la Litere, fie şi doar în vizită, vor putea asista la acest dialog mut între o artă academică şi academizantă şi aceea nouă, mai abstractă, dar, poate, mai semnificativă. Şi, să nu uităm că, aşa cum pipa pictată de Magritte nu-i o pipă, ci doar un semn al ei, şi acest craniu cu fontanela mereu deschisă nu e Echinoxul, nici cel de-aici, trecător, nici cel etern, ci doar semnul că acest grup de oameni tineri a existat şi a încercat ceea ce alţii n-au avut curajul să facă: să se opună cenzurii comuniste, să creeze forme noi, în poezie, proză, eseu, pe scurt să aducă la lumină idei până atunci reprimate, în propria lor revistă. Un semn şi un semnal că, dacă încerci, poţi să reuşeşti.