Din ciclul „cum gândim, aşa vorbim”

Am putea chiar inversa formula de mai sus: cum vorbim, aşa gândim. Dar am putea şi să recurgem la alte proverbe şi zicători populare pentru a demonstra ce – vorba aia – e de demonstrat. De pildă, să recurgem la un alt proverb şi, înlocuind „pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale”, câte ceva, să obţinem un adevăr nu tocmai străin de ceea ce începem a nota: „spune-mi cum vorbeşti, ca să-ţi spun cine eşti!”. Sigur, nici spune-mi despre ce vorbeşti ca să-ţi spun cam acelaşi lucru nu e mai puţin valabil în cele mai multe dintre cazuri. Nimic nou sub soare? Şi totuşi câte ceva nou tot mai apare, cu fiecare generaţie. În socialismul biruitor de minţi şi de gânduri şi de destine, generaţiile erau îngheţate, aşa cum vor fi pensiile românilor în următorii nu ştiu câţi ani. Dar după? Păi după socialism, generaţiile se dezlănţuie într-un adevărat potop de inovaţii. Las la o parte înlocuirea capacităţii cu capabilitatea, pentru a privi la felul cum se utilizează gramatica limbii române, devenită, vai!, inclusiv pentru nativi, „fără profesor”: o aluzie la un vechi tip de manuale de limbi străine, acceptate şi în socialism, după ce trecuse valul – dar ce zic eu val?, un adevărat tsunami! – limbii ruse cu profesor.

Dar cum te duce valul cuvintelor, atunci când încerci să înoţi prin acest curent mult mai tare decât cel electric! Începusem aceste rânduri având în minte unul dintre violurile asupra limbii noastre şi anume contra superlativului. Asta se face în două feluri. Unul e al clasamentelor, de tipul „a treia cea mai slab dezvoltată ţară” (exemplul e, fireşte, întâmplător, contează numai situaţia gramaticală). Într-o formulă acceptată cândva de toată lumea, de la specialişti la necalificaţi, cel mai, cea mai introduceau un superlativ relativ, cel care fixa o anume ordine. Dacă în acest clasament un obiect, un sportiv, un te miri ce altceva care suferea comparaţie, era cel mai, atunci al treilea nu mai era deloc „cel mai”, ci rămânea, pur şi simplu, pe locul deja anunţat, sau, cum se spunea, „pe podium”, totuşi. Astfel încât „al treilea cel mai bun rezultat” devine azi un fel de formulare numită altădată „de Gâgă”. Să readuc aminte că Gâgă era un personaj fictiv (adică fără buletin de identitate, cel puţin pe acest nume), dar trăia ca o invenţie menită să sugereze prostia comică. Un abuz făcea revista Săptămâna, punând la Gâgă, indiferent ce scrisese autorul respectiv, într-o rubrică menită să facă de râs un adversar, pe toţi aceia care nu-i conveneau. Ei, revistei, sau – cine ştie? – altcuiva mai ascuns în spatele ei, al revistei. Astfel încât, atunci când te vedeai înjurat în revista Săptămâna, chiar pus la „Gâgă”, era – cum ar spune un cineva cândva – „de bine” în ochii celor cu care, prin gândire şi vorbire, te simţeai solidar. Însă contemporanii noştri de azi, dintre care mulţi cu şcoală, se silesc să vorbească aşa cum o fac cei fără profesor. Un exemplu ar fi cel de mai sus, al cinsprezecelea cel mai tare banc, de pildă, ceea ce ne poate trimite cu minţile (sic!) la celebrele cândva avertismente serioase pe care R. P. Chineză le dădea Uniunii Sovietice în anii, cred, ’80, secolul 20. Se ajunsese, dacă nu cumva timpul a mai amplificat cifra, la „al o sută cincizecilea avertisment serios”. Un fel de strămoş al lui „al treilea cel mai serios avertisment”, nu? Că „al treilea” se bate cap în cap cu „cel mai”, capetele care au preluat din volé, cum se spunea tot cam pe-atunci despre altele, nu şi le mai băteau cu dacă cel mai alăturat lui al nu ştiu câtelea nu e, Doamne fereşte, un gâghism, adică o spusă sau scrisă ŕ la Gâgă. Căci dacă „duşmanul de clasă nu doarme”, cum credeau în gura mare bolşevicii (aducătorii, vorba lui Dan Laurenţiu, de boli şi vicii), sigur e, însă că – şi se dovedeşte asta mereu – Gâgă nu doarme. Ne face cu mâna în semn de adio după fiecare bacalaureat naţional, ori după vreo evaluare, când încep listele cu citate. Dar se întoarce la anul, sau şi mai repede, aşa, ca să nu ne plictisim.

Celălalt fel în care e violat superlativul, de data asta subînţeles, deci şi mai greu de sesizat de vreun Gâgă pus pe comunicări, este folosirea cuvintelor care, ele însele sunt nişte superlative absolute, ca şi cum ar fi simple adjective, aplicându-li-se ca nuca-n perete vreo particulă ce marchează superlativul. Aflăm aşa, de pildă, că „În zona cea mai extremă a Antarcticii s-au înregistrat minus 50 de grade”.

Ce să mai spui? Cea mai extremă (sic) folosire a limbii pentru o comunicare e cea de către Gâgă; că, altă vorba aia, şi el e om.