„Veacul înaintează”

După atâtea serii de persoane fără nicio pregătire intelectuală care au fost chemate în fruntea României democrate, finalmente am putea spera să avem o nouă pătură politică, nu-i spun chiar clasă... Ceva mai educată, ceva mai atentă la rolul ei, la sarcinile ei, odată ajunsă în funcţii înalte ale statului. Arivismul celor pentru care o diplomă nu e decât o bucată de hârtie bună să le susţină cumva o îmbogăţire fără motiv pare a se clătina. Pare, acesta e cuvântul, pentru că e greu de imaginat că toţi acei impostori, cocoţaţi unde nu le era locul, vor accepta verdictul unei părţi din electorat. O parte nu tocmai covârşitoare cum se afirmă deseori de către unii dintre membrii ei. Oricum, gluma că o naţiune în care 50 % din cetăţeni crede că ceilalţi 50 % sunt proşti nici nu e tocmai de râs. N-o să patetizez, spunând că e de plâns. Dar nici de bucurie nu e vorba când ne gândim la acest raport, teribil în fond.

Mi-e greu să sper că s-a terminat cu minciunile electoraliste, cu plagiatele pentru a căror infirmare se cere părerea justiţiei, că nu vom mai avea clienţi şi alt tip de persoane afiliate partidelor numiţi/ numite doar pentru această competenţă în funcţii extrem de bine retribuite şi aşa mai departe. E uşor să spui „gata, de acum înainte începem o altă viaţă” (cu atât mai mult: politică). Dar e mult mai greu să pui în practică un asemenea gând. Vast proiect, cum ar fi spus Generalul De Gaulle auzind de hotărârea unui ministru francez de a lupta împotriva prostiei. Numai că, luând lucrurile în serios, nici proiectele care se arată la orizontul acestor ani, când, finalmente, avem un preşedinte cât de cât echilibrat şi decis să ia taurul de coarne, nu par a fi tocmai uşoare şi tocmai limitate. Însăşi discuţia despre deficitul bugetar nu e numai una despre taxe şi impozite şi colectări şi ANAF, ci şi una despre ceea ce se ascunde dincolo de procente şi de sume, oricât de uriaşe ar fi acestea din urmă. E vorba de a modifica o mentalitate, e vorba de a defini statul altfel decât în stil Leonida: „să plătească, că de aia e stat”. Mentalitate care, desigur, se cere schimbată de ambele părţi, şi de aceea a cetăţenilor, dar şi de aceea a conducătorilor.

Obiceiul din fire, se zice pe la noi, n-are lecuire. Greu să credem că, de fapt, şi obiceiul din fire poate avea o „lecuire”. Atâta doar că aceasta, vindecarea, e mai dificilă decât oricare alta, a vreunei alte boli. Aici simpla consiliere psihologică, atât de frecvent invocată, nu neapărat şi aplicată, în acest ev modern şi chiar post-modern, nu ajunge. Aici e vorba de o îndelungă dezobişnuire a cetăţeanului de funcţionarul care-l consideră un paria sau o vacă de muls, ca să fac iar apel la o „vorbă din bătrâni”. Ba mai mult, chiar şi deputatul, senatorul, ministrul, preşedintele ţării vor trebui să-şi modifice felul în care-l privesc pe cetăţeanul „de rând”. Cum adică „de rând”? , mă întreb de mult timp. Pentru că rândul ăsta nu e altceva decât acela din care se mai extrage câte un „demnitar”, în fond, ca să repet o vorbă banalmente cunoscută, un servitor al cetăţeanului. Plus că puţini sunt conştienţi de faptul că ei, noi, îl plătesc, îl plătim chiar pe cel mai înalt demnitar din statul nostru. Şi nu doar cu votul pe care i l-am dat sau i l-am refuzat, ci din taxe. Că dl preşedinte Dan este unul care, domnia sa, ştie asta nu e de-ajuns, ar mai trebui, poate, ca şi aceia care-l înconjoară să înveţe, măcar de la domnia sa, această lecţie. Care, fie vorba între noi, nu e asimilată profund decât în prea puţine democraţii. Faptul că e de mirare că un preşedinte mai vrea să locuiască în micul apartament unde a stat până când i s-a întâmplat alegerea, că vrea să-şi ducă vreun copil, de mână, dimineaţa, la şcoală este privit ca o ciudăţenie şi ca o demonstraţie. Că există oameni astfel educaţi e greu de înţeles de către cei obişnuiţi până la saţietate cu girofaruri, coloane oficiale, locuinţe de protocol, plecăciuni din partea subalternilor, maşină cu şofer la scară. La noi, unui cetăţean care a fost ministru şase luni, porecla îi rămâne până când se hotărăşte să dispară. Totuşi ministru nu e un titlu nobiliar, care, în general, nu se pierdea pe vremea când asta conta. E o funcţie, adică un rol la a cărui etimologie n-am să mai fac apel aici, presupunând că măcar cei câţiva cititori ai unor reviste culturale o cunosc, fie şi numai din auzite.

Îl înţeleg foarte bine pe dl preşedinte Dan că se desprinde greu de o lume normală, fără sepepişti, fără locuinţă RAPPS etc. Din păcate, în vremurile noastre, când lumea e mult mai violentă şi mai înclinată spre violenţă decât când se practica o asemenea societate, cu adevărat deschisă, viaţa normală nu e prea sigură pentru un demnitar. Îmi vin în minte două episoade. Primul, povestit de Laurenţiu Ulici, care, într-o ţară nordică, seara, l-a văzut pe preşedintele acelei ţări, la volanul maşinii sale, alături de un alt domn, cam de aceeaşi vârstă, apostrofat de un cetăţean. Oprise omul la stop şi cetăţeanul îl apostrofa că de ce umblă cu pază, că ce, se teme de popor şi altele de acelaşi fel. Iar şoferul, preşedintele acelei ţări, probabil Finlanda, se justifica: nu, nu e un agent de pază, ci un prieten, lucru care s-ar fi văzut cu ochiul liber, dacă ar fi fost ziuă. Al doilea episod e ceva mai trist. Ministresa de Externe suedeză, dacă nu mă înşel, a fost înjunghiată în magazinul unde îşi făcea cumpărăturile, acum vreo zece ani. Ceea ce demonstrează că, oricât ar părea de comică afirmaţia din poezia lui Grigore Alexandrescu, ea e realistă, „veacul înaintează”. Mai ales că nu doar veacul, ci chiar veacurile. Şi într-o viteză mult sporită faţă de înaintările de altădată. Or, să te trezeşti, tu, şofer de Trabant că trebuie să alergi cu un Ferrari formula unu pe o pistă de viteză, cum ar fi marele premiu de la Monte Carlo, poate deveni un coşmar. Asta e cu mentalităţile neschimbătoare, când viaţa o cere. Schimbările pot deveni pentru oamenii cu aceste mentalităţi un coşmar.