Dezinformarea gri

Prin anii ‘90 ai secolului trecut s-a răspândit între cei care voiau să afle ce a fost cu ei, cu noi, formula fake-ului cu care Securitatea menţinea la putere un regim antinaţional şi, mai ales, anti-uman. Formula era simplă, dar unii dintre noi am fost fascinaţi de formularea până atunci secretă. Reţeta dezinformării (gri) practicată de Securitate, de fapt de toate dictaturile, era mai simplă decât aceea a unei mămăligi pripite. Se lua un sfert de adevăr, dar ce zic eu un sfert, mult mai puţin, eventual zece la sută dintr-un adevăr, atât cât să semnalizeze naivilor interesaţi că e vorba despre ceva ce li se părea că e însuşi adevărul integral, şi i se adăuga o coadă, o prelungire inventată de oficina respectivă, Partid, Securitate, după care i se servea bietului cetăţean-sclav al celei mai bune dintre lumi (sic!), care, fascinat de prima parte, o înghiţea pe a doua şi a treia, după caz, fără să mai fie atent dacă e chiar continuarea adevărului iniţial sau altceva. În sintaxă, ceva oarecum echivalabil cu rezultatul este anacolutul, o frază scăpată de sub control, mai ales într-un discurs al cuiva care nu e un prea dibaci retor. Îl întâlnim şi în zilele noastre democratice (?), la destui politicieni sau oameni fără experienţa discursului coerent. Dicţionarele spun că e vorba de o rupere a frazei şi continuarea ei cu alta, fără o legătură (prea) logică cu cea dintâi. Asta în sintaxă. Numai că, în regimurile care vor să te/ ne stăpânească total, bazându-se, fireşte, pe indivizii dispuşi să creadă ce le sună dumnealor, la ureche, drept mari adevăruri, dezinformarea gri, sau anacolutul criminal nu mai e deloc inocent, cum adesea poate fi într-un discurs dezlânat.

Astăzi, cu termenul uitat care încerca să ne lămurească asupra tratamentului la care fusesem supuşi, unii câteva decenii, alţii doar câţiva ani, se poate acoperi şi un proces cu pretenţii democratice. Acum nu mai e vorba de anacolut, o amintire a unui fost student la Filologie de altădată. Acum anacolutul a avansat spre creier şi spre inima logică a gândirii oamenilor neobişnuiţi să i se dedea prea des (gândirii), din diverse motive. În fond, dezinformarea gri era o metodă practicată şi de alte poliţii secrete, nu doar de KGBeurile Estului. Iar democraţii care le-au urmat acelor KGBeuri şi-au însuşit metoda.

Iată: „ne luăm ţara înapoi”. De la cine? ar fi prima întrebare care s-ar impune. Dacă eşti de acord că o clasă politică incompetentă, lacomă şi criminal-indiferentă la altceva decât la propria supravieţuire, atunci spui OK, dar mergi mai departe. Când un candidat la preşedinţia ţării nu poate emite ca program politic eventual prezidenţial decât scurta propoziţie dezvoltată (o specie care se învăţa prin clasele mici cândva, poate şi azi), urmează, sau ar urma o altă propoziţie: Dar ştii ce să faci cu ea? Variantă: Ce să faci din ea? Un scriitor francez din secolul trecut, membru marcant al grupului de scriitori Oulipo, Georges Perec, este autorul unui roman intitulat La vie, mode d’emploi, pe româneşte Viaţa, mod de folosinţă. La asta m-am gândit când ni s-a tot fluturat formula cu ţara care va fi, în sfârşit, luată înapoi, dacă iese preşedinte nu ştiu cine. Nu cumva un fel de ecou nu prea îndepărtat al lozincilor cu „nu ne vindem ţara” şcl. sau cu „regele şi moşierii” care veneau înapoi (în imaginaţia creatoare a departamentului specializat din Securitate) să ne ia ce, oricum, nu posedam… Acum ne-o luăm înapoi ca să o dăm cui? Cui a mai luat-o, cu anasâna, de atâtea ori în ultimele secole de vecinătate toxică? Pune, Doamne, stop presupunerilor mele…

De ce, oare, îmi evocă formula asta, luarea înapoi a ţării, una din anii ‘90 ai secolului trecut, din regimul Iliescu? Atunci nu era încă vorba de reluare a patriei furate, deşi furtul din 1947, continuat vreo 45 de ani, era clar. În schimb, se flutura oamenilor simpli pericolul ca „regele şi moşierii” să vină şi să pună labele lor murdare pe pământul poporului. Da, cel din GAC-urile devenite ulterior CAP-uri. Or, patrioţii din ‘90 şi ceva au rămas departe, sunt bunicii patrioţilor aşa zis „suveranişti” de azi. Şi astfel, într-un fel deloc complicat, cercul se închide: FeSeNeul zis de stânga de pe vremea preşedintelui „sărac, dar cinstit” este înghiţit parcă de celebrul şarpe antic Uroboros (variantă: Ouroboros), de A.U.R.-ul de extremă dreaptă din aceşti trişti ani. E bine să reţinem că multe cercuri odată deschise ajung să se închidă cândva. Fie şi în modul cel mai neaşteptat. Cel mai periculos e faptul că altele se deschid alături pentru a se închide iar când te aştepţi mai puţin.

Cât despre dezinformarea gri, pe asta şi-au luat-o demult înapoi suveraniştii de rit ruso-american. Cei care-i cred vor avea o tristă surpriză, dacă, Doamne fereşte!, ajung la putere. Nu că noi ne-am simţi mai bine, în acel caz deloc improbabil. Dar măcar am avea conştiinţa că am încercat să-i ferim şi pe naivi de surpriza aia neplăcută.