Oglinzile veşnic proaspete ale operei

Nicolae Drăghici, Povestirile lui A. E.Baconsky, Caracal, Editura Hoffman, 2024

Prin anii 1970, mai pe la mijlocul lor, dezgheţul cultural infuza societatea cu o supraofertă editorială, o provocare care s-a dovedit nu doar financiară, cât, mai curând, axiologică, mai ales pentru tinerii avizi de literatură, în special, universală. Şcoala era axată, de altfel, foarte corect şi normal, pe promovarea valorilor clasice, revistele culturale, atâtea câte erau, aveau limitele lor fizice şi cronicile de întâmpinare nu se puteau sincroniza cu dinamica producţiei editorială. De aceea, o apariţie precum Panorama poeziei universale contemporane a lui A. E. Baconsky a însemnat, cel puţin pentru mine, o comoară. Mult timp, volumul, impresionant ca dimensiune şi, mai ales, ca nume antologate, a fost sursă de informaţie, lecţie de stil poetic, sursă de evaziune. Tot sursă de evaziune fuseseră şi cele două volume ale falsului jurnal de călătorie, Remember, publicat anterior (1968) de Baconsky. Într-o ţară bine închisă, visul de a călători şi de a vizita rămânea o îndeletnicire preferată pentru majoritatea tinerilor.

Aşa că, atunci când am primit volumul dedicat prozelor scurte ale lui Anatol Baconsky, scris de Nicolae Drăghici, nostalgia a devenit catalizator critic. Subiectivismul şi căldura amintirilor legate de anii mei de formare au fost ponderate de curiozitatea de a citi un text cu ajutorul palimpsestic al volumelor Dianei Câmpan dedicate lui Anatol.

În primul rând, Nicolae Drăghici se detaşează prin selecţie (povestiri şi nu proză!) de trecutul proletcultist al scriitorului, optând pentru o mască (Magda Wachter) onorabilă, poate cea autentică, a suprarealismului experimentat în proza scurtă. Acolo consideră autorul că se poate găsi o articulaţie tematică, dar, mai ales, stilistică, acea parte care asigură coerenţă operei lui Baconsky ascuns în spatele multiplelor măşti. Mai ales că în capitolul dedicat Corabiei lui Sebastian, intitulat „Avatarurile alienării”, autorul găseşte tocmai „... dezgustul de cursa originalităţii artistice” (p. 48) pe care Baconsky l-ar exprima, disimulat în suprarealismul prozei.

Ca structură, micul volum al lui N. Drăghici cuprinde trei capitole dedicate câte unui volum de proze: „Straniul şi voinţa de mister”, în care este analizată proza din Echinoxul nebunilor şi alte povestiri, „Avatarurile alienării”, în care este analizată proza din Corabia lui Sebastian, „Călătoria – o aventură interioară”, în care autorul abordează cele două volume ale falsului jurnal de călătorie, Remember, şi un ultim capitol, „Complexul calofiliei”, o sinteză a prozei scurte baconskiene.

Autorul are o strategie critică foarte simplă. Titlul capitolului este un fel de teză, concluzia chiar, pe care în paginile capitolelor încearcă să o argumenteze. De asemenea, trebuie remarcate două trăsături esenţiale ale demersului său critic, două axe stilistice: conciziunea sapienţială şi fraza memorabilă. Dăm, în continuare, câteva exemple: „Apatia e la Baconsky sursă de mister” (p.22), „Tot farmecul povestirii lui Baconsky constă în a întreţine, cu artă, echivocul” (p.27), „romantism peren” (p.35). Uneori, însă, această obsesie a conciziunii duce la formulări incomplete: „... fapt ce-l apropie de proza germană” (p. 30). Concluziile lui Drăghici referitoare la proza baconskiană pot fi ordonate în felul următor: autorul este un narcisiac, obsesia oglinzii fiind o trăsătură constantă, apoi, eleganţa stilului, luciditatea reflexivă şi arcanele neologice completează axele unor proze la limita manierismului.

Volumul lui Nicolae Drăghici este un bun exerciţiu de rememorare, dar şi de fericită sinteză. Utilitatea lui critică pare a se îndrepta spre mediile academice, conciziunea frazei şi clasificările memorabile sunt surse ale unei receptări focusate. Secţionarea tematică şi eliminarea polipilor proletcultişti pot fi considerate decizii critice bine gândite, ducând, parcă, la crearea unei imagini noi a autorului, bine periate de petele trecutului. De altfel, impresia paradoxală pe care o lasă volumul lui N. Drăghici pendulează între receptarea unui clasic şi efortul de recuperare.