Capetele nostre în rugăciune aplecate,

ştiu, ştiu, cuvântul peşte este începutul apei,

cu un evantai de începuturi îşi face răcoare pământul,

cu mine, cu tine .

Cu ce ai putea tu să mă ajuţi, femeie

tânără? Nu există nici o oglindă în care să apar

aşa cum aş vrea eu,

de nevăzut în întuneric, în vidul nopţii,

întunecata orchestră alcătuită din făpturi demonice.

Capete în rugăciune aplecate –

şi panglicile din coji de tei ale sufletelor noastre,

în timpul vijeliilor ivite din senin:acele scurte

vijelii interioare!

Eram tânăr, un adolescent bărbierindu-se o dată

la câteva săptămâni, când toate felinarele aprinseşi toate

lămpile şi opaiţele din carnea femeilor au fost înlocuite

cu becuri electrice.

Plase de pescuit întinse la uscat pe garduri. Ştiu, ştiu:

ultima pasăre

din cârd, identică, în felul ei, cu un sufix,

este biserica noastră, iubito,

la ora asta, undeva departe, cineva este aşteptat,

în zadar, cu două pahare – neatinse – de absint

sau poate doar de vin roşu,

iarba din spărturile asfaltului dintre blocuri,

pe terenul de fotbal din pantoful meu din stânga ninge,

şi tristeţea a toate acestea, fraţi moruni,

şi tristeţea a toate acestea, frate nor.

Plase de pescuit azvârlite în apă –

capetele noastre în rugăciune aplecate.

Va fi la fel ca în această viaţă: aceleaşi frumoase

întinderi de maci

ajunse, din păcate, nişte fresce în care pictorii de biserici

au transpus, vizual, necuvenitele chicoteli ale îngerilor.

Şi morţii rămaşi fără cruci

şi fără rubedenii de sânge pe pământ,

întruchipaţi de lătrăturile clare şi reci ale vulpilor,

prin fânul înalt din livezi: va fi tot aşa, sută la sută,

cum este, de atâtea veacuri,

sub cerul acesta din catifea albastră şi unde fiecare dintre noi

se simte legat de sine, în felul unui arbore de ţinutul său.

Măcelării pictate, în spirit ironic, cu figuri de animale

împodobite cu flori, sânge pe jos şi căpăţâni cu ochii

încă deschişi,

grămezi de maţe aburinde şi enorme hălci de carne

atârnate în cârlige de fier: va fi exact ca în această lume,

pe care cei mai mulţi,

aşa cum ne place să credem, am înţeles-o:

poate nu chiar pe de-a întregul, dar am înţeles-o!

Aceleaşi grădini unde frumuseţea coboară cu teamă

pe aleile umede, în galbenele ceasuri ale toamnei,

ici-acolo, câte-o stână

atârnată, între dealuri, de laptele oilor.

O să ne cumpărăm mai departe, în mod simbolic,

o dată pe an,

încălţări de copil – sandale, cizme de cauciuc îmblănite

şi ghetuţe cu patru capse în loc de şireturi: va fi, întocmai,

ca în această viaţă – ,,recul de timp şi de infernuri’’–

va fi, întru totul, aşa cum este şi pe-aici

unde ne grăbim mereu să ne culcăm,

să stingem lumina – ce josnicie! – şi unde cei mai mulţi

dintre anii duşi

se prefac în păsări de noapte, pe care le hrănim, îngânduraţi,

cu seminţe de castraveţi şi de ardei roşii, uscate la soare.

Nici nu mai ştiu bine cine sunt. Un ins din mine

îşi înlocuieşte cu pene de înger tristeţile

înfipte, la fel ca nişte araci, în pământ.Altul este trezit,

peste noapte – între miezul nopţii şi revărsatul zorilor –

de vacile pe care le-a păscut în copilărie: se întorc

una câte una şi zbiară lipindu-şi de prag enormele

căpăţâni. Altul oftează, cu spaimă, din pricina

oarbelor scorpii ce stau de veghe, la vămi, cu limba lor

ca o lancie. Se oftează întruna de parcă am fi nişte soldaţi

ai unei armate învinse.Nişte pomi scorburoşi.

Nişte stânci înmuiate.Vino, Doamne, şi întoarce totul

aşa cum a fost.Vino, Doamne, şi întinereşte totul

din nou – dacă te-nduri! – aşa cum întinereşte tâmplarul

o scândură, trăgâd-o pe ambele părţi la rindea.Amin!

O dată la zece ani sunt dezgropaţi morţii

să mai asculte şi ei cucul, pitpalacii, cârsteiul.

Se află de faţă preotul – în odăjdii,

primarul care supraveghează totul din clopotniţă

şi poliţaiul mâncând din caschetă cireşe de mai.

În ziua următoare are loc o petrecere

cu măşti de animale sălbatice şi dansuri licenţioase

în jurul întunericului atârnat, ritualic, în cîrlige, la soare;

o petrecere ce ţine până tîrziu, spre chindie,

cînd oamenii se întorc, osteniţi, la grijile lor zilnice.

Mai multe nu ştiu, pentru că, de fiecare dată,

în timpul acestei sărbători, eu mă fac tot mai mic

şi trebuie să stau acasă unde curcanii meditează

cu paşi melancolici – şi vinete mărgele la gît –

în ograda pentru păsări. Chiar aşa:

mă fac din nou mic

şi, vreme de câteva zile, la fel ca în adevărata copilărie,

mă ţin de fusta infinită a mamei, seară de seară,

temându-mă să nu cumva

să mă răpească şi pe mine soarele când o ia, ostenit,

în direcţia beznelor – nişte bezne concentrice –

din lumea celor dezgropaţi, vai lor, doar o singură dată,

la zece ani, iar printre ei, din păcate, şi mama.

Singurătate, nu te pripi, încercând să mă dai uitării.

Eşti, fără îndoială, un privilegiu, o adevărată

binecuvântare.

Eşti paharul de votcă pe care-l beau, seară de seară,

cu ochii în lacrimi sau, dimpotrivă, scrâşnind din dinţi,

aşezat cu spatele

la ceilalţi, în acelaşi ungher, de fiecare dată, al crâşmei.

Eşti un dragon bătând din toate aripile, Singurătate,

deasupra pădurii de stejari şi de fagi din sufletul meu:

o pădure

adâncă, hiperboreeană – şi care există fără să fie.

O iarnă întreagă ne-a ţinut mama pe mine şi pe sora mea

geamănă, când eram mici, cu lapte de la o oaie betegită,

chiar în coşar, într-un ceas rău, de un lup: unul cu un cercel

de aluminiu, aproape nou, la ureche.

Eu cred că tu ai fost lupul acela, Singurătate.

Odaia mea e goală fără tine. Şi gândul morţii simţindu-l,

în absenţa ta,

cum începe să se îngroaşe la fel ca tulpina

unei buruieni, Singurătate.

De ce te pripeşti

şi mai ales de ce nu mi-ai spus de la-nceput adevărul?:

uneori, imaginea ta din oglindă, când te fardezi

sau când te piepteni, îmi pare un fel de paiaţă,

iar săptămâna trecută, în vreme ce-mi călcai pantalonii,

pe masa din bucătărie, aveai ochii ca ai de şarpe:

un şarpe din

rândul celor mai veninoase vietăţi din lume, Singurătate.

A venit toamna.

cu simetriile ei arbitrare. Acest anotimp

cu nordul spre sud. Această realitate

aşezată pe colţ: la intersecţia dintre ţipetele

cocorilor şi ale gaterelor pentru tăiat lemne.

Suntem cu toţii atât de bătrâni

încât fiecare dintre noi se simte făcut

dintr-o bucată de tablă ruginită. Şi munţii

arătându-şi, liniştiţi, colţii. Şi apele râurilor

încercând să-şi ascundă păcatele

sub gheaţa subţire de la maluri. O căpăţână

de ied

– din care încă mai picură sânge –

în fereastra de la drum a memoriei mele.

Un zeu

mirat de picioarele sale de lână: soarele.

A venit toamna: acest amurg fastuos dilatat.

Scârţâie porţile. Miroase a şoareci.

În felul umbroasei prezenţe a ştiucii, sub gheaţa

unui râu,

iarna, în locurile unde albia se lărgeşte prea mult,

aşa îmi zvâcneşte,

sub osul frunţii, adesea, câte-o amintire – uitată –

din această viaţă

sau poate chiar din cele precedente.

Iată-mă, preot, în veşminte albe de in,

în fruntea unui sobor de copii cântând, cu glasuri de jale,

de la o fântână la alta,

nişte cântece magice.

Iată-mă urlând şi gemând de durere

în locul fiecărei femei când naşte:

la stânga mea – Cibele, şi la dreapta – Isis,

iar în adâncul unui ciob de oglindă: Hecate.

Iată-mă alături de-o fată de la ţară

atrasă de surâsul meu – de bărbat cu strungăreaţă:

despăduchem, împreună, cuvinte

şi le spălăm, ritualic, în nişte jgheaburi de piatră.

Asemenea lucrurilor din scorbura unui copac

transformată provizoriu într-o magazie de scule

– sfredele, dălţi, burghiuri, cleşti şi potricale –

aşa s-au amestecat, în mintea mea, amintirile,

încât nu mai ştiu

care sunt cele de acuma şi, respectiv, cele seculare.

De câte ori nu m-am încăierat, în tinereţe, pe la bâlciurile

din părţile noastre, aţâţat de ţipetele – de bacante –

ale fetelor învârtindu-se, la douăzeci de metri înălţime,

în scaunele de fier ale scrânciobului.

Era pe când nu aş fi pregetat să dorm, dacă ar fi fost nevoie,

lângă o vită îngropată de puţin timp în ţărâna nisipoasă

a unei fâneţe.

La fel ca feştila unei lalele, în abstractele grădini ale zeilor,

ardea o lacrimă – o lacrimă încă neplânsă – în creierii mei.

Şi misteriosul călăreţ de atunci

întrezărit, adesea, într-un galop nebunesc pe marginea râpelor,

în luminoasele şi grăbitele dimineţi îmbătate de albastrele

fulgere ale albăstrelelor: ei, bine, eu am fost călăreţul acela!

Eram tânăr

– la anii a căror poezie dă pe afară ca o vână de apă –

şi miroseam a femeie, zile de-a rândul,

după fiecare noapte de dragoste,

aşa cum miroase a vulpe

un câine care a scobit într-o vizuină.