Les Carrere. Mille récits

Cartea toamnei 2025, în Franţa, a fost Kolkhoze-ul lui Emmanuel Carrère (Prix Médicis, lista scurtă de la Goncourt) şi nu are cum să treacă mult timp până la traducerea românească. De cele mai multe ori, i se zice roman. Nu e! Unii, mai pedanţi, pe care îi asigur de tot dédain-ul de care sunt capabil, vor zice că nici nu e literatură. E! Şi încă literatură la cea mai înaltă cotă! Cel mai bine se potriveşte récit, „ça veut dire que c’est une histoire vraie”, iar dacă ne luăm după „la mauvaise fois têtue” a autorului (manifestată la apariţia unei cărţi de acum 30 de ani) şi admitem că récit înseamnă „un roman court, une sorte de longue nouvelle”, Kolkhoze apare ca o bogată colecţie de récits, care ne plimbă prin Georgia secolului al XIX-lea şi Rusia tolstoiană, Italia vilelor aristocratice, toate Franţele secolului XX, URSS, Georgia, Rusia şi Ucraina de azi. Găsim şi „la visite d’une twilight zone comme la Roumanie postcommuniste”.

Cuvântul zgrunţuros-sinistru din titlu desemnează ceva personal şi foarte câlin, dar fără prea multă legătură cu realitatea istorică şi, de aceea, simt în el o tristă ironie, poate antifrază, care încapsulează tot ce nu pot spune explicit poveştile. Cărţii i se potriveşte formula lui Varujan Vosganian (hélas, le Caucase!), „elogiu alor mei”, elogiu de un patetism bine temperat, nelipsit de observaţii fruste, de ironii, de angoase. A povesti înseamnă a face spoiler – şi chiar nu vreau să stric nimănui plăcerea de a citi –, iar a comenta intelectual înseamnă a lua în batjocură la profession de foi care se întinde pe toată cartea şi pe care mi se pare că o găsim condensată în ceea ce autorul spune despre idolul său: „Tolstoi, când e genial, nu are mai multe idei decât are viaţa însăşi”. Carrère are un remarcabil simţ al realităţii, al concretului, al adevărurilor inexprimabile. Nu ştiu cum să leg asta de faptul că e un obişnuit al cabinetelor de psihologie („un grand angoissé”) şi că, pe vremuri, a fost preocupat de distopii.

Fără a minimaliza realizarea auctorială, putem spune că volumul pare crescut natural. Întrucâtva, întâmplat! Carrère a pornit de la gândul de a scrie: „Sur tout ça... despre familiile noastre rusă şi georgiană, despre război, despre soarta nesigură a micii ţări în fruntea căreia o aiuritoare întorsătură a destinului a adus-o pe vara mea [Salomé Zurabişvili, fosta preşedintă a Georgiei – de fapt, vara mamei sale, n. M.G.]”. Căutând o „uşă de intrare”, a găsit-o, în scurt timp, în moartea mamei sale. Poveştile încep chiar cu „onorurile naţionale” acordate acesteia de însuşi Preşedintele Republicii (2023).

Mulţi au spus că este o carte despre ea. „Emmanuel Carrère devient le fils de sa mère” e clişeul (preluat din Le Monde) cel mai răspândit. Într-adevăr, Hélène Carrère d’Encausse e figura regnante – şi dacă nu ar fi fost mama scriitorului, pare o persoană născută pour regner. Povestea sa, „la verité de ma mère”, a început în Un roman russe (2007 – Un roman rus, traducere de Doru Mareş, Editura Trei, 2008), carte care a provocat „un cataclism familial”, „pentru mama, un coşmar”, căci spunea lucruri pe care venerabila doamnă le-ar fi dorit dacă nu neîntâmplate, măcar neştiute. „– E istoria mea, nu a ta. Las-o unde e. –... E istoria mea tot atât cât e a ta. Te bântuie, dar mă bântuie şi pe mine. Ne bântuie toată familia”. Evident, n-o dezvăluie! Spun doar că mama şi unchiul, personaj spectaculos şi el, aveau versiuni diferite ale istoriei. În Kolkhoze, relaţiile mamă-fiu sunt refăcute, fără ca vreunul să capituleze, şi Mme Carrère d’Encausse e privită în cadre mai largi, în varii contexte, dovedind însă o constanţă care îi relevă destul de clar personalitatea.

Tânăra Hélène Zourabichvili, cu descendenţă pe jumătate georgiană, pe jumătate ruso-germană, aristocratică, s-a născut în Franţa ca apatridă, săracă, s-a căsătorit cu un tânăr bourgeois, a obţinut cetăţenia, a făcut studii, a scris cărţi, s-a afirmat, vreme de câteva decenii, ca specialist francez no. 1 şi autoritate internaţională în materie de URSS/ Rusia, cu acces şi oarecare influenţă (aici mai e de văzut) în cele mai înalte cercuri ale puterii de la Paris şi de la Moscova. În ultimele aproape două decenii şi jumătate, a fost secrétaire perpetuel de l’Académie française. O „instituţie naţională”, ce mai? „Déjà immortelle, elle l’était désormais à perpétuité” (abia aştept să văd cum se va traduce asta), a scris ironic fiul, care a trecut cu récit-ul dincolo de efigie, fără să o distrugă, dincolo de persoana sigură pe sine, chiar autoritară, cu gust pentru recunoaştere, onoruri, ceremonii, mereu cu machiajul şi coafura intacte, mereu cu pretenţia de certitudine. Portretul ar fi scandalizat-o cu siguranţă, aşa cum, în ultimii ani, a suferit văzându-şi pusă în discuţie autoritatea „ştiinţifică”. Deh, ajunsese „profesorul cândva remarcabil, eseistul cândva lucid şi original, dar pe care universitarii – spune un universitar – nu-l mai citesc, pentru că modul său de a face istorie nu mai e modul de azi: prea instituţională, prea aplecată spre versiunile oficiale şi spre onoruri”. Marea problemă a fost însă că, multă vreme, de la înălţimea sa academică, a cultivat ambiguitatea atitudinilor occidentale faţă de Rusia şi că, până în preziua invaziei, i-a negat – sigur, ca atâţia alţii – nu doar iminenţa, ci chiar posibilitatea. A fost orbită de „dragostea sa pentru Rusia... reală, viscerală”, dragoste care, după şocul iniţial („Totul e o nebunie, nu mai înţeleg nimic!”), a făcut-o să o scalde din nou, să îşi păstreze o mare indulgenţă faţă de Putin şi o aversiune, pe măsură, faţă de Zelenski – chiar dacă nu a îndrăznit să le exprime public.

La Emmanuel Carrère, om care a ajuns pe linia frontului alături de câţiva voluntari, găsim, din contră, o pledoarie apăsată pentru Ucraina: „Preferam să evit acest subiect cu mama, dar mi se părea clar că toate nuanţele şi complexităţile istorice care îi erau atât de dragi nu schimbau cu nimic ceva foarte simplu, anume că există în această afacere un agresat şi un agresor, un slab care n-a cerut nimic şi un puternic hotărât să îşi impună legea, o democraţie imperfectă, coruptă dacă vreţi, dar o democraţie, şi o dictatură tot mai puţin disimulată”. Şi, ca să nu credeţi că e vreun idealist, precizez că tot el spune „la război hibrid, încheiere hibridă”, că, „fatalmente, unitatea naţională din primele momente se fisurează”, că „există motive serioase pentru a se teme că războiului cu Rusia îi va urma un război civil”. Trăim vremuri în care nu are sens să ne complicăm cu sofisticării pretins realiste: „Sunt întotdeauna primul care crede că lucrurile sunt complexe, că există zone gri, că adevărul nu e niciodată într-o singură parte, dar în ceea ce îi priveşte pe Putin şi ai săi, nimeni întreg la minte nu poate crede că adevărul e, măcar un pic, de partea lor”.

Marea lovitură de imagine pe care a primit-o postum Mme Carrère d’Encausse a venit însă din altă parte. Moartea sa a fost „uşa de intrare”, dar, foarte repede după, s-a deschis un culoar care a dus poveştile în direcţii neaşteptate. La doar câteva luni, a murit şi soţul său, M. Louis Carrère d’Encausse (oficial, Dencausse; apostroful e o găselniţă), burghezul francez, funcţionar destul de înalt într-o companie de asigurări, plasat timp de zeci de ani în rolul de consort al „instituţiei naţionale”. A lăsat în urmă o întreagă arhivă, cuprinzând cercetări genealogice amănunţite, mai ales asupra ascendenţei nobiliare a soţiei, dar şi asupra propriilor origini ţărăneşti pirineice. „Îmi dau seama, scufundându-mă în dosarele sale, că a făcut în colţul său cercetări asemănătoare celor pe care le făceau, cam în acelaşi timp, istoricii şcolii Analelor”, scrie fiul, adăugând şi „un gând blasfemator: gustul tatălui meu pentru infim, arhivă şi preoţi de ţară nu era cumva, în felul său şi fără să fie cât de puţin conştient, mai modern decât cel al mamei pentru sintezele peremptorii şi figurile istorice impozante?”. Într-un fel, M. Louis e coautor al cărţii, căci poveştile din epoci îndepărtate sunt scrise pe baza documentelor şi a însemnărilor sale. Dar şi un personaj – îmi măsor cuvintele – adorabil! Făcându-şi drumurile, ca şef al agenţiilor locale de asigurări, iar la bătrâneţe ca reprezentant internaţional al companiei, şi-a văzut de treabă. În public, a fost în umbra doamnei; în particular, sub papuc, dacă nu cizma pe ceafă. La o aventură de-a ei, din urmă cu cinci decenii, a evitat divorţul ameninţând cu sinuciderea. Relaţiile au rămas reci. Când a avut şi el o aventură, în urmă cu trei decenii, cea „déjà immortelle” a fost devastată. „Îl trata cât se poate de rău, dar nu suporta să-i scape, să aibă ceva al lui, una peste alta era geloasă”. L’ancienne maîtresse îi poartă „o amintire foarte afectuoasă pentru galanteria de modă veche, melancolia delicată şi mai ales pentru umor – o trăsătură asupra căreia insistă toţi cei care l-au cunoscut”. De aici, ne putem gândi că importanţa sa socială a fost mai mare decât s-ar părea. „Ceea ce el însuşi numea statutul de prinţ consort presupunea adesea să fie plasat, la mesele protocolare, alături de soţiile personajelor importante. Ele făceau, ca şi el, figuraţie, se plictiseau şi le plăcea să-l aibă ca vecin pe acest om plin de anecdote, niciodată zgârcit cu complimentele şi care le făcea să râdă”. Dar mesele protocolare se terminau şi, odată cu ele, minima sa libertate. Iată un exemplu: „Pensia confortabilă îi era virată la poştă şi îşi plătea foarte rarele cumpărături cu un cechier, dar într-o zi, când, cu totul excepţional, a avut capriciul să-şi cumpere o pereche de încălţări, i s-a spus că nu se mai acceptau cecurile. Card de credit nu avea? Nu, tata nu avea card de credit. Şi când a spus timid că ar vrea să aibă, maică-mea, pe care o irita orice pornire de independenţă din partea lui, i-a spus cu obişnuita-i rea credinţă că un card de credit era o sursă nesfârşită de stres, de care n-avea nicio nevoie, iar tata s-a înclinat. A acceptat ce n-ar mai accepta nici un copil de zece ani: să nu aibă, pur şi simplu, bani”. Când fiul a constatat că e tratat dur, n-a spus decât „J’ai fait le plus gros!”.

Google ni-l arată pe pe M. Louis alături de Mme Hélène mereu zâmbitor, cu o distincţie naturală, aducând cu regretatul Papă Francisc. Singur apare doar la „onorurile naţionale” aduse soţiei. Datează de atunci o imagine très touchante: Jupiter-Macron, ca un flăcău emoţionat, privind cu admiraţie spre M. Louis, pe care una dintre fiice îl împingea în cărucior.

A devenit personajul meu masculin preferat (împingându-l pe 2 pe Goşa/ Goga din Moscova nu crede în lacrimi) şi aş vrea să-i fac o declaraţie, dar vorba lui Zorba: „Patron... j’ai beaucoup de choses à te dire, je n’ai jamais aimé personne comme je t’aime, j’ai beaucoup de choses à te dire, mais ma langue n’y arrive pas”.