Istorii în jurul lui Barbu Barbilian

Sunt convins că dacă îi dai istoricului Lucian Nastasă-Kovács două puncte şi/ sau momente le poate uni într-o mulţime de moduri la care nu te-ai fi gândit, oricâte jaloane i-ai fixa. Aş zice că buclele sale narative sunt un spectacol intelectual, dacă nu m-ar irita (tot mai mult) cuvântul din urmă. O asemenea vocaţie şi capacitate ar fi un mare pericol în condiţiile unui discernământ diminuat, căci ar crea iluzia că orice poate fi dovedit/ argumentat. Ar produce ideologie, nu istorie. Din fericire, cercetătorul nu doar că nu se/ ne amăgeşte, dar refuză să asume un punct/ moment final. Porneşte de undeva şi o ia în toate părţile, pur şi simplu pentru a afla lucruri. Ca un elogiu a ceva ce avem în comun, noi doi şi personajul-fanion al cărţii (p. 140, 446), îndrăznesc să afirm că lucrează... canin. Stilistic, în ciuda originilor şi a formaţiei „nordice”, prin verva expunerii îl simt „sudic”, motiv pentru care îi iert părerea că oamenii din „vechea Ţară Românească” sunt „mult mai predispuşi temperamental la aruncatul vorbelor fără prea multă măsură” (p. 18). Dar, tocmai de aceea, mă opresc din generalităţi!

De această dată, punctul de pornire a fost Ion Barbu/ Dan Barbilian. Inversez ordinea numelor de pe copertă, pentru că deşi cel de la starea civilă a precedat, fireşte, pseudonimul literar, aflăm că acesta din urmă reprezenta o trimitere genealogică. În plus, pentru publicul larg, în care mă includ, faimos e poetul Barbu (vezi capitolul „Avatarurile posterităţii imediate”), matematicianul Barbilian (care îi suna a „nume de mandolinist”, p. 82) fiind doar un pandant care îi sporeşte aura. Tind să fiu de acord cu autorul că „prin asocierea dintre matematici şi poezia barbiană din Joc secund se forţează în mod evident nota” (p. 231), dar ieşim din istorie şi riscăm intrarea într-o polemică în care am fi dezavantajaţi chiar de la nivelul limbajelor.

Mai exact, punctul de pornire a fost legătura lui Barbu/ Barbilian cu mişcarea legionară, istoricul dorind să dezvolte un studiu mai vechi. A dezvoltat mult dincolo de intenţia iniţială, atât biografic, cât şi istoric. Omul e urmărit din tinereţea depravată până la bătrâneţea chinuită, fiind prezentat „ca personaj pe de o parte romanesc (poet, boem, excesiv în multe etc.), iar pe de alta, ca savant (ca matematician), între cele două ipostaze existând atâtea conexiuni, încât este cumplit de greu a le separa şi trata distinct, ca să nu mai spun că ar fi nedrept şi lipsit de o minimă deontologie” (p. 686). Dincolo de dubla operă, e caracterizat, vorba lui Lovinescu, „prin inegalitatea de umoare” (p. 209), fiind greu de spus „dacă e poseur sau iremediabil ţicnit” (p. 225). Istoricul a căutat „să ordoneze biografia [...] pe o scenă în care apar mulţi alţi actori” şi, bineînţeles, cohorte de figuranţi. Aşa se face că avem paranteze foarte consistente despre „lumea scriitorilor în mijlocul cărora se afla Dan Barbilian”, o lume „ce părea multora anormală” (p. 201). Autorul a pus cap la cap foarte multă informaţie care, chiar dacă în bună parte edită, a rămas disparată. O a doua deschidere este spre lumea universitară – în special Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, dar nu numai – materie în care Lucian Nastasă-Kovács a fost pionierul şi rămâne „suveranul”. Sunt prezentate mecanismele formale şi informale de funcţionare a învăţământului superior românesc interbelic şi postbelic şi, cum în acest mediu „legăturile de la om la om sunt determinante” (p. 191), se adaugă numeroase alte profiluri biografice, care pot fi citite ca studii autonome şi din care s-ar putea dezvolta cărţi întregi. Apare mereu însă, ca un refren, formula „revenind la Dan Barbilian”.

Revin şi eu! La finalul anilor ‘30, când Ion Barbu era deja un nume mare al literaturii române – şi, deşi îşi declara încheiată socoteala cu poezia, nu se rupsese (şi nu avea să o facă) de lumea scriitoricească –, Dan Barbilian îşi făcuse un nume internaţional în matematică, „fiind privit chiar ca un soi de geniu, asta şi pentru că – poate – fizionomia lui începuse să aducă de la o vreme cu Albert Einstein” şi cu Paul Valéry (pp. 238-239). Era însă „doar” conferenţiar la Bucureşti şi îşi dorea, perfect întemeiat, să ajungă profesor – chiar cu preţul navetei la Cernăuţi, ca atâţia alţi universitari „ambulanţi” (avem destule exemple, p. 280). Părea a nu fi nevoie de un astfel de efort, lucrurile se cam aranjaseră în capitală, când un decret „de raţionalizare” de-al lui Armand Călinescu a dat totul peste cap. Frustrarea trebuie să fi fost mare, mai ales că „nici Armand Călinescu n-a fost uşă de biserică, promovând ca profesori universitari [...] nu neapărat oameni de valoare îndoielnică, cât mai ales prin proceduri ce forţau prevederile legale” (p. 286).

Acest eşec, „dramatizat”, l-ar fi încrâncenat împotriva ministrului şi l-ar fi apropiat de legionari, deşi cred că o astfel de explicaţie e insuficientă. Trebuie să mai fi fost ceva. De convingere nu poate fi vorba, de oportunism, da, şi, mai ales, de acea exaltare care i s-a observat în diverse alte situaţii. Dincolo de mărturiile că „purta cămaşa legionară, fâţâindu-se cu ea prin universitate, îşi începea cursurile şi seminariile cu imnul legionar” (p. 315), că ar fi strigat pe Calea Victoriei „moarte lui Rosetti şi Vianu [prietenii săi de lungă durată, n. M.G.]! Până nu-i văd spânzuraţi, nu mă liniştesc!” (p. 353), rămân de netăgăduit turnătoriile la adresa colegilor, scoase acum din arhive, şi textele semnate în presa legionară. 1940. Odă lui Hitler, Marşuri ariane şi Poezia verde sunt titluri de poezii publicate în timpul „statului naţional-legionar”, dar să zicem că, după propria-i formulare, în poezie „simula”. De-a dreptul incredibile sunt articolele! Nu că ar fi un caz singular, sunt alţii care au produs mult mai mult, dar nicăieri nu şochează mai tare decât la un matematician să vezi scris că „vremurile noastre legionare sunt omoloage cu vremurile primilor părinţi ai Bisericii” (p. 323), care Biserică – puneţi-vă centurile! – era „arătată de Căpitan ca marginea de sus a mersului asimptotic al legiunii”. După ianuarie 1941, s-a cuminţit, şi-a pus cenuşă în cap, dar a rămas admirator pe faţă al lui Hitler, până în 1944, când a trebuit să admită că acesta „s-a dovedit un diletant” (p. 424) şi să îşi pună din nou cenuşă în cap, etichetându-se şi pe sine ca „jalnic diletant” (p. 429) în politică. Sigur, în tabloul marilor figuri ale culturii române care au „alunecat” spre dreapta extremă, lui Barbu/ Barbilian îi iau mulţi faţa şi, în plus, lui i se poate aduce în discuţie atenuanta afecţiunii psihice. Cred însă că e cazul care ilustrează cel mai bine faptul că politica extremistă înseamnă, întotdeauna, o prăbuşire intelectuală. Se potriveşte multora caracterizarea pe care i-a făcut-o o gazetă „democratică” în perioada revanşardă de după 23 august: „poet misterios şi ştiutor nevoie mare în ştiinţele abstracte care permit omului să calculeze cu deosebită preciziune depărtarea dintre constelaţii cu toate că nu-l ajută să măsoare şi să determine consecinţele vorbelor şi ale propriilor sale gesturi” (p. 428).

Privit în ansamblul cazuisticii pe care o găsim în carte, Barbu/ Barbilian surprinde prin câteva aspecte. În primul rând, deşi oportunismul poate fi greu exclus, el nu s-a ales cu nimic din exhibarea legionarismului în toamna-iarna lui 1940. Ba chiar vremelnicul regim i-a adus pierderi, eliminând cumulurile care îi aduceau venituri destul de consistente, fără a-i oferi vreo compensaţie. A obţinut (de)mult doritul post de profesor un an mai târziu, când era de aşteptat să suporte consecinţe negative ale atitudinii exaltate. Ajungem la faptul că, nici în vremea lui Antonescu, nici în cea a „democraţiei populare”, el nu a fost sancţionat, deşi, încă din 1944, unii au cerut asta. Destui au fost „epuraţi” din învăţământul superior şi chiar au făcut puşcărie pentru vini mai mici ori chiar închipuite/ inventate. Am spus deja că a practicat pusul cenuşii în cap şi în faţa autorităţilor, şi în a prietenilor pe care îi atacase. În anii ’50, „s-a păstrat într-o discreţie exemplară” (p. 621) şi poate că „marea şansă [...] a fost aprecierea de care s-a bucurat din partea câtorva matematicieni ce beneficiau de încrederea Partidului, unii cu funcţii de vază” (p. 474), precum Simion Stoilov şi Miron Nicolescu, existând şi varianta protecţiei din partea până la un punct foarte puternicului Miron Constantinescu. Despre Stoilov aflăm că, într-un moment de mare pericol, „a intervenit cu toată autoritatea sa” (p. 510) pentru salvarea lui Barbilian şi a altor doi colegi. Dar câtă autoritate să fi avut? Ceva parcă tot nu bate. În sfârşit, intrigă faptul că adeziunea sa la mişcarea legionară „nu a fost probată documentar”, că numele nu îi apare pe nicio listă întocmită de serviciile de informaţii. După mine, inexistenţa unei „adeziuni concrete”, neapartenenţa la vreun cuib, nu poate fi o explicaţie, date fiind expunerea sa, numeroasele „relatări orale” (p. 372) şi chiar propria mărturisire. Doar nu suspectăm agenţii de atâta formalism! Pentru perioada antonesciană, istoricul a avansat ipoteza intervenţiei unui unchi, fost ştab în Siguranţă, pentru dispariţia dosarului. Numai că unchiul era probabil decedat – şi, oricum, nu ar mai fi avut influenţă – când a intrat în funcţiune Securitatea. Or, singurul dosar identificat la CNSAS (reprodus în carte) e firav şi nu conţine „nimic spectaculos”, părând „mai curând o acţiune de rutină” (p. 660).

Asta e frumuseţea istoriei: după ce citeşti 700 de pagini despre un subiect, începi să îţi pui întrebări!