Economie anti-nostalgie?

O carte pe care o aşteptam de ceva vreme, ştiind preocupările istoricului Cosmin Popa, dar mă gândeam că mai am de aşteptat! Contextul politico-economic actual a grăbit-o – iată că orice rău are şi ceva bun! Atracţia pentru amănunt, ascuţimea critică şi vocaţia formulării apăsate (care, de altfel, l-au şi impus pe autor, în ultima vreme, în atenţia publicului larg prin instituţia podcast-ului) au produs un arcimboldo al societăţii şi economiei româneşti din timpul celei de a doua jumătăţi a perioadei comuniste. Deşi plină de date şi tehnicităţi din varii domenii (se pot extrage citate de-a dreptul suprarealiste), tocate analitic, lucrarea se poate citi ca o naraţiune dorică.

După cum s-a observat încă din textele de prezentare, abordarea istoricului e demitizantă, dar nu trebuie să cădem în păcatul de a mitiza convenabil demitizarea. Părerile românilor despre economia din vremea lui Ceauşescu sunt disonante: „morman de fiare vechi”, „nu putem vărui ce s-a construit”. Ca de obicei, diavolul e în nuanţe şi nuanţele nu îl fac mai puţin rău. Una peste alta, comunismul a fost varianta est-europeană a modernizării, dar a fost o variantă proastă. E suficient să ne uităm cum a evoluat Vestul în aceeaşi perioadă. Funcţionând economic fără „mecanisme de redresare şi repliere”, scria Cosmin Popa, „regimurile comuniste au avut, în esenţă, doar două alegeri. Prima a fost încercarea de a «cumpăra» timp prin creşterea accelerată a îndatorării internaţionale, dublată de încetinirea creşterii economice. A doua, pentru care a optat regimul comunist din România [deşi, ştim, nici îndatorarea nu i-a fost străină, n. M.G.], a fost reducerea dramatică a consumului, abdicarea de la o bună parte a obligaţiilor sociale...” (p. 18). Cazul românesc a reprezentat şi el o evoluţie economică (vezi faimoasele comparaţii cu anul 1938, prezente şi în cartea de faţă), o modernizare, vorbind generic, dar cea mai proastă dintre toate. A fost rău pentru că s-au urmat „coordonatele unui model economic revolut”, dar şi din cauza „unor decizii politice voluntare, pe care conjunctura nu le impunea automat (p. 13). Sintetic, chiar dacă „problemele economice iniţiale ale comunismului românesc au decurs din natura sistemului”, „cea mai mare parte a efectelor sociale şi economice generate de soluţiile la acestea au decurs din specificitatea regimului românesc” (p. 24). Chiar mergând cu paşi repezi înainte („progresele erau, oricum, uimitor de mari”, p. 64), România nu doar că nu reuşea să reducă, dar adâncea decalajul faţă de celelalte ţări estice – de cele vestice nici nu are rost să vorbim. Aparent paradoxal, situaţia economică se înrăutăţea „în pofida succeselor statistice şi a creşterilor reale” (p. 251).

Marea dambla a lui Ceauşescu, moştenită de la Dej – căci „economia românească intrase, începând din 1960, într-o fază de dezvoltare impetuoasă” (p. 137) – a fost industrializarea, ale cărei costuri au fost, în mare marte, puse în seama agriculturii – colectivizate sau de stat, ceea ce, în fond, era acelaşi lucru. În primii săi ani de „domnie”, încercând o ruptură – cel puţin aparentă – de predecesor a pretins că realizează o descentralizare, culmea, prin crearea „centralelor industriale”, cărora li se proclama „autonomia finaciară”, dar erau ţinute în strictă dependenţă de „centrul nervos al planificării economice şi sociale” (p. 147), anume Comitetul de Stat al Planificării. S-a ajuns într-o „junglă contabilă”, în care „calculul eficienţei nu se putea realiza”, nu că, dacă s-ar fi putut, nu s-ar fi înregistrat pierderi, căci, simplificând, „România exporta ieftin şi importa scump” (pp. 57-59). Conducătorul înţelegea parţial lucrurile şi nu voia să accepte problemele sistemice, susţinând că totul se poate rezolva prin organizare şi control. „Soluţia lui Ceauşescu la deficienţele planificării consta în şi mai multă planificare” (p. 138). Era „un fanatic al controlului politic” (p. 242) şi, într-o formulă memorabilă, „un estet al ficţiunilor instituţionale” (p. 222), un împătimit al comitetelor şi comisiilor, peste media comunistă.

Anul 1971 nu a adus doar „revoluţia culturală”, ci şi abandonarea firavei „liberalizări” economice prin apăsarea cu forţă a celor trei „pârghii” posibile pentru industrializare: sporirea exporturilor, împrumuturile externe şi reducerea consumului, atât casnic, cât şi industrial (p. 221). Îndatorarea era încă „la un nivel relativ modest” (p. 268), dar avea să crească vertiginos. Se luau mulţi bani din afară pentru a produce şi a vinde afară, dar prea puţini pentru ambiţiile enorme. De aici nevoia de economii, deci de surogate şi improvizaţii, care făceau producţia proastă şi nevandabilă – oricum, nu în Occident. „Anul de vârf al datoriei externe” a fost 1981 (p. 333), urmând înfometarea românilor pentru plata integrală într-un termen scurt. Din 1977, a fost lansat aşa-numitul „nou mecanism economic”, constând într-o şi mai drastică reducere a cheltuielilor, dublată de o planificare şi mai constrângătoare. După cum a subliniat Cosmin Popa, vizată era „societatea, nu economia socialistă” (p. 323), pe care Ceauşescu o trata „ca pe o acţiune propagandistică” (p. 372).

Dincolo de nivelul macro, al datelor statistice extrase din documentele de la vârful PCR, starea catastrofală a economiei româneşti este ilustrată şi printr-o serie de exemple concrete, de la încheierea recoltării în ianuarie, trecând prin vagoanele cu alimente lăsate să putrezească în gară, până la aluminiul întărit în cuve, la Slatina. Planificarea aberantă se întâlnea în teren cu tehnologiile şi materiile prime necorespunzătoare, dar şi cu resursele umane nepricepute şi/ sau indolente.

Deşi nu a fost scopul său principal, istoricul a lovit puternic şi în mitul politicii externe independente şi curajoase a lui Ceauşescu. În primul rând, în ciuda împăunării conducătorului, România a rămas întotdeauna – de nevoie, căci nu putea avea relaţiile comerciale dorite cu Vestul – legată economic de ţările vecine şi mai ales de URSS. În al doilea rând, „România era cea mai autonomă ţară din Organizaţia Tratatului de la Varşovia, fiind însă cel mai slab dezvoltată dintre toate ţările Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER)” (p. 149) şi având „cea mai mică pondere a circulaţiei mărfurilor la nivel naţional” (p. 168). Ne putem întreba la ce i-a folosit autonomia?

A doua mare temă tratată în carte este corupţia generalizată, sistemică, înţeleasă în sens larg, ca orice formă de infracţionalitate care prejudicia „avutul obştesc”. Venind, sigur, pe un sol istoric fertil, a atins în timpul comunismului cote fără precedent. Să nu uităm că CAP-ului i se zicea „ce apuci”, iar PCR-ului, „pile, cunoştinţe şi relaţii”. Aici, anecdotica strânsă de istoric din arhive e, oricât ar suna de cinic, savuroasă şi atât de bogată încât nu lasă dubii asupra întinderii fenomenului de jos până sus: de la şefii de cooperative cu plusuri/ minusuri în gestiune, trecând pe la oficialii locali care ţineau cazan de ţuică (nu ştim dacă fabricat din cupru sustras de muncitorii de la Electroputere) la sfatul popular, până la bătrânul ilegalist, care, învârtindu-se mai mereu prin sferele înalte ale puterii, îşi făcuse un adevărat muzeu. Marea întrebare rămâne în ce măsură economia paralelă a subminat-o şi în ce măsură a ajutat-o pe cea oficială să îşi ducă zilele. Oricum, nu se poate tăgădui că, uneori, „abuzurile, neglijenţa şi deturnările conducerilor cooperativelor agricole” erau „şi modalităţi de a face suportabilă viaţa unora dintre concetăţenii lor” (p. 84). Iar atunci când mai marii nu se gândeau la asta, oamenii de rând încercau să se ajute singuri, mai pe lângă lege, mai contrar ei. „Deteriorarea climatului moral în România era evidentă pentru mulţi dintre contemporani” (p. 204). Şi pentru Ceauşescu! El părea chiar conştient că o încercare de a rezolva problema ar fi periclitat însăşi existenţa sistemului şi, de aceea, în ciuda retoricii justiţiare vehemente, a tolerat corupţia celor cu funcţii cât de cât importante în partid şi în stat – sigur, în schimbul fidelităţii, existând un „târg între nomenclatură şi Ceauşeşti” (p. 308). Se lăsa, cel mult, cu câte o „«săpuneală» partinică de faţadă” (p. 188). Acţiunile punitive, câte erau, se limitau la „şoferi, frizeri, moaşe, gestionari, medici” (p. 197). Se duce şi mitul că „înainte era mai ordine” şi „nu se fura chiar aşa”!

S-a apreciat că, în contextul actual al instrumentalizării politice a trecutului recent, cartea lui Cosmin Popa are un rol terapeutic şi/sau profilactic. Cred că e adevărat, dar nu trebuie să exagerăm. Buna înţelegere a epocii scade predispoziţia la „nostalgie” şi la retorică de tip naţional-comunist, dar nu o poate elimina cu totul. Cauzele acesteia nu ţin exclusiv de (ne)cunoaşterea istoriei. Sunt mult mai complicate şi bine înfipte în prezent. A ignora asta înseamnă a ne autoamăgi, cam cum au făcut-o şi cei despre care e vorba în carte: „Conducătorilor ţării le era mai uşor să considere că hoţia este o trăsătură naţională decât să observe efectul pe care îl avea filozofia de funcţionare a statului comunist asupra cetăţenilor obişnuiţi” (p. 188).