„Smerenia intelectuală” şi „dopamina prefrontală”

A te întreba, retoric, ce e în capul cuiva e o banalitate. De fapt, sunt doar vorbe goale pe care le aruncăm nu atât când ceva ne intrigă, cât când cineva are altă părere decât a noastră, ceea ce, adesea, ni se pare iraţional, incredibil, inacceptabil. Şi, lăsând deoparte amorul, în ce altă materie vedem mai enorm şi simţim mai monstruos decât în politică? Pletora de „ştiinţe politice” încearcă să explice conştiinţa şi comportamentul, ignorând că, în capul fiecăruia, chiar se întâmplă ceva, la propriu. Ar fi, pentru mulţi, „un lucru neplăcut” să afle că aberaţia intelectuală – sau, mă rog, ceea ce consideră aberaţie – are un fundament natural, normal, că „fiecare gând al nostru este de natură fizică, fiecare emoţie este de natură fiziologică, fiecare vis şi fiecare convingere sunt o semnătură biologică a creierului şi a corpului” (p. 42), că tot ceea ce credem se reflectă în structura noastră biologică” (p. 19).

Cartea cercetătoarei Leor Zmigrod – care mărturiseşte că la întrebarea „de unde sunteţi?” simte „un val de frustrare”, căci „povestea identităţii mele este mai amplă decât un răspuns scurt” (pp. 133-134) – este, fără îndoială, o apariţie insolită. Deşi „neuroştiinţele politice” – nefericită sintagmă! – nu reprezintă chiar o noutate şi autoarea se plasează explicit în cvasi-uitatele studii (chiar dacă fructificate în The Authoritarian Personality) realizate, imediat după Război, de Else Frenkel-Brunswik, Creierul ideologic este un salt îndrăzneţ şi spectaculos. „Împleteşte neuroştiinţele cu politica şi filosofia pentru a ne face să ne întrebăm ce înseamnă să existăm ca fiinţe umane împovărate de dogme, care încearcă să se menţină pe linia de plutire în mijlocul unei teribile furtuni de constrângeri”. În materie de „ştiinţe politice tradiţionale”, Zmigrod trădează o oarecare inocenţă – chiar folosirea lejeră a termenului „filosofie”! –, dublată însă de bun-simţ şi de rigoarea omului de ştiinţă de-adevăratelea, care o ajută să aibă o viziune coerentă, realistă, necomplezentă asupra „gândirii politice”.

În centrul demersului se află conceptul de ideologie, în forma sa „oxidată”, de „misiune politică”, nu de „schiţă a unei noi ştiinţe empirice” (p. 56), cum se voia în varianta originară, a lui Destutt de Tracy. Se cuvine să observăm, totuşi, că şi revoluţionara „ştiinţă a ideilor” era, în esenţă, politică şi că folosirea termenului „ideologie” în ultimele două secole poate fi considerată o metonimie.

Dar nu asta contează, ci faptul că punctează – îndrăznesc să zic – perfect: ideologiile sunt „naraţiuni” care „umplu golurile pentru a dobândi coerenţă şi sens” (p. 73), „replici ale realităţii” (p. 75), „scurtăturile spre dorinţa noastră de a înţelege lumea şi de a fi înţeleşi la rândul nostru” (p. 79), bazate pe „supra-logică, hiper-logică” (p. 81), „poveşti ale inevitabilităţii” (p. 82). Deci, orice ideologie, oricât s-ar da de „liberală” (avem o discuţie şi despre sensurile acestui cuvânt, inclusiv ca „aversiune faţă de ideologie sub toate formele ei”, p. 140), nu are cum „să nu fie şi o dogmă latentă – o dogmă în devenire” (p. 83), cel puţin.

Următorul pas e constarea de bun-simţ că unii oameni sunt flexibili, putându-şi schimba „convingerile”, ca urmare a unor dovezi sau argumente – ceea ce s-ar numi „smerenie intelectuală” –, iar alţii pot înclina spre dogmatism, în cazul lor fiind vorba fie de o „servitute”, fie de o „prea mare încredere intelectuală” (pp. 86-87). Cei din urmă sunt numiţi, plastic, „încuibaţi”, căci „cuibul este un cocon liniştitor, protector, menit să-ţi asigure tihna” (p. 239). Marea întrebare a neuroscientist-ului este de ce unii sunt aşa şi alţii, altfel?

Pleacă de la premisa că „nu este suficient să cercetăm ce anume ne îndeamnă o ideologie să credem”, ci şi „cum ne face să credem” (p. 24), se concentrază „asupra structurii gândirii ideologice, şi nu asupra substanţei ei” (p. 93). De altfel, cea din urmă este treaba politologilor şi am auzit de nenumărate ori, pe bună dreptate, că extremele sunt mai apropiate una de alta decât fiecare de, să-i zicem, „centrul” corespunzător – şi asta pare să se confirme, în mare măsură, experimental.

Experimentele, realizate pe un număr mare de subiecţi, au arătat că „stilul cognitiv al unei persoane reflectă stilul său ideologic” (p. 138), adică oamenii rigizi cognitiv sunt rigizi şi ideologic, iar „flexibilitatea cognitivă rămâne un indicator semnificativ al smereniei intelectuale” (p. 131). Dar hai să zicem că asta nu e decât o atestare ştiinţifică a ceea ce puteam bănui de când am aflat cum se pune problema. Ceea ce urmează este explicarea genetică – da, se pare că şi politiceşte avem şi o altă moştenire decât cea culturală – şi neurologică a rigidităţii mentale, deci şi a celei ideologice, care, deşi cartea se vrea pe înţelesul tuturor, ne depăşeşte pe cei mai mulţi: „când am combinat genotipurile care programează dopamina prefrontală cu cele care programează dopamina din corpul striat, am constatat că cei mai rigizi sunt indivizii care au atât un nivel scăzut de dopamină prefrontală [...], cât şi un nivel înalt de dopamină în corpul striat [...], în concordanţă cu propriile genotipuri. Persoanele cu acest profil riscă să manifeste rigiditate mentală” (p. 157).

Numai că e vorba de o „potenţialitate”, care poate deveni sau nu „realitate” (p. 158), căci „personalitatea”, în general, şi cea politică, în special, „rezultă din interacţiunea predispoziţiilor genetice şi a experienţelor relevante”, a „trăsăturilor psihologice de bază cu experienţele ideologice” (p. 160). E respinsă astfel o abordare de tipul „oul sau găina”. Dogmatismul nu poate fi explicat exclusiv ca „produs al vulnerabilităţii noastre biologice” sau exclusiv ca efect al îndoctrinării. Într-o formulare uşor metaforică, lucrurile ar sta cam aşa: „Poate că săgeţile sunt îndreptate în ambele direcţii – creierul ne modelează convingerile politice şi, în acelaşi timp, ideologiile influenţează funcţionarea creierului” (p. 104).

Lucrurile rămân, deci, neexplicate ştiinţific pe de-a întregul. Cartea se vrea nu doar un demers de diseminare a unor constatări, ci şi o pledoarie. Pentru ce e greu de spus. Nu pentru „automulţumire şi moderaţie”, căci asta ar presupune „să alunecăm spre centru, să ajungem la o moderaţie diluată, care scade tot mai mult. Centrul se schimbă mereu”. Despre inginerie genetică nu poate fi vorba, deci nu ar rămâne loc decât pentru varianta unei „corecţii” socio-culturale: „să dezvoltăm moduri de viaţă şi de gândire – în particular şi împreună – care să nu aibă caracter ideologic” (p. 272). Tare mi-e teamă că ăsta e SF. Până la urmă, nu aşa a încercat şi Marx? Dorind să eliminăm ideologicul, nu am construi ideologii noi? Non-ideologicul este o utopie. În realitate nu poate fi decât moderat ideologic, iar moderaţia, după cum ne-a spus Leor Zmigrod, nu e scutită de alunecări.

Fără a-i nega meritele (chiar utilitatea), cred că această contribuţie nu priveşte decât o parte mică, foarte importantă, cea mai vizibilă, dar mică, a realităţii politice. Concentrându-se pe extreme – dorind să elaboreze o „epigenetică a extremismului” (p. 160) – lasă deoparte mainstream-ul ideologic, din care se nasc cele mai multe radicalizări. Niciunul dintre noi nu e complet imun, căci „flexibilitatea e un lucru fragil” (p. 256). În al doilea rând, tratează ideologiile monolitic, ceea ce mi se pare desuet. În zilele noastre, funcţionează conglomerate ideologice, pestriţe şi şubrede, care fac dificile, dacă nu imposibile, identităţile clare şi durabile. S-ar putea spune că aceasta e (doar) o modificare de „substanţă”, dar eu cred că labilizarea „substanţei” determinină şi modificări în „structura gândirii ideologice”. Zmigrod coboară cel mai mult în realitate atunci când discută Brexit-ul, cu multe observaţii pertinente, dar parcă scăpându-i mereu ceva important.

În sfârşit, se vorbeşte despre oameni cu „convingeri”. Flexibili, rigizi, moderaţi, extremişti, dar cu „convingeri”! Cred că aceştia au reprezentat, reprezintă şi vor reprezenta o minoritate infimă a „corpului politic”. În rest, avem nepăsători, fraieri, aventurieri, furioşi, pariori etc., etc. Ei reprezintă grosul oricărui „curent politic”, inclusiv al „valurilor de extremism”, nu arareori ameninţătoare. Cei cu „convingeri”, dogmatici sau nu, au fost şi vor fi doar un nucleu dur şi/ sau o minorité agissante. Despre toţi aceştia, neuroştiinţele au, cu siguranţă, ceva de spus. Nici ele însă, asemenea celorlalte „ştiinţe”, nu pot prinde ceea ce numim „context” şi care cred că reprezintă, de fapt, întotdeauna, un conglomerat de contexte.