Căderea comunismului, văzută din două luntri

„Orice ar fi scris era doar jumătate de adevăr” (p. 212). Aşa se gândea portughezul Fernando, neştiind ce să îi transmită prietenului său, francezul Jean-Paul. Mare adevăr, dar pentru a ajunge la el a fost nevoie de timp mult şi de o experienţă, până la urmă, traumatizantă, chiar tragică. Şi nici nu avem certitudinea că portughezul nostru era complet dezvrăjit de „Adevăr”. Să fi fost oare Jean-Paul, cel „profund dedicat cauzei” şi care – cum se spune, nu fără cinism, pe coperta cărţii despre care vă vorbesc – „are o ieşire din scenă a cărei semnificaţie doar el pare să o intuiască”?

Ca să nu o mai lungesc, despre comunism e vorba! Nu sunt în stare să-mi dezvolt teoria, dar cred că spectrul său încă ne bântuie pentru că nu am găsit mijloacele potrivite de a-l exorciza. Nu săriţi, dragi prieteni de stânga, că şi eu îmi recunosc un parcurs oarecum contra-churchillian şi sunt convins că anticomunismul prostesc – da, uneori fascistoid! – a compromis exorcizarea! Vedeţi, la asta cu exorcizarea nu renunţ! Nu pot fi convins că pitroceala marxistă a fost altceva decât o demenţă criminală, chiar dacă pitrocitorii au fost şi sunt, de cele mai multe ori, mai credibili, moral şi intelectual, decât vrăjmaşii lor.

Am tot mai puţină încredere în capacitatea istoriei, ca disciplină, de a-i ţine/ face pe români conştienţi de răul comunist! Oricât s-ar strădui istoricii, rezultatul muncii lor de colaţionare a fracţiunilor de adevăr nu are cum să „prindă” fără un adjuvant. În literatură şi în cinematografie îmi e nădejdea!

Acum cinci ani, profesorul Mihai Zamfir publica În aşteptare (Polirom, 2020), un roman „realist (atât ca frescă socială, cât şi ca verosimilitate psihologică)” (Gabriela Gheorghişor), în care ceauşismul târziu era privit din perspectivele a patru „beneficiari”, care împărţeau acelaşi imobil bucureştean, dar trăiau, parcă, în lumi diferite: o cercetătoare cuminte, cu traume personale, venită din provincie, la parter; un inginer pensionar, rămăşiţă bugheză, urmaş al celor care au ridicat blocul, la etajul I; un universitar, filosof marxist şi turnător cu angajament, la etajul II; la mansardă, fratele pe jumătate al celei de la parter, cercetător literar, „zăpăcit”, preocupat de texte vechi şi obsedat de o femeie de la Iaşi. Tocmai pentru că e făcut din bucăţi, tabloul reuşeşte să surprindă mult din complexitatea unei lumi, pe care adesea o reducem la stereotipuri. Sistemul totalitar îi apasă pe toţi, dar nu la fel. Foamea, frigul, frica sunt prezente permanent, însă combinate în forme şi grade diferite. Cea mai apropiată de imaginea omului de rând al anilor ’80 e femeia de la parter; ea lucrează la program şi se gospodăreşte cum poate; marile ei probleme sunt personale şi e nevoie ca totul în jur să se cutremure pentru a o tensiona politic. În schimb, „zăpăcitul” de la mansardă, aburit de amor, înfruntă mediul ostil şi comite chiar ceea ce s-ar numi un „act de disidenţă”. Bătrânul din altă epocă a fost afectat de sistem, fără însă a fi exclus violent; apare ca o specie pe cale de dispariţie în glaciaţiunea comunistă, simte ameninţarea şi este singurul care se gândeşte că trebuie să scrie ce trăieşte. În sfârşit, „intelectualul” de tip nou (habotnic şi oportunist, în acelaşi timp) nu cunoaşte foamea (deh, magazinul special!), dar, alegând să stea într-o casă veche, boierească, trebuie să îndure frigul alături de ceilalţi. E singurul deplin conştient de sistem şi, prin urmare, cel mai temător. Prin el se văd atât amploarea, cât şi limitele schimbărilor din 1989-1990.

Noul roman, Căderea cortinei, este un fel de addendum la În aşteptare. Într-o eventuală scenarizare, de genul Anul Nou care n-a fost, ar putea reprezenta un al cincilea segment, poate cu două subsegmente. Peisajul e acelaşi, dar imaginea e mai tremurată, căci România lui Ceauşescu e privită atât din interior, cât şi din exterior, atât pragmatic, cât şi ideologic, atât cu speranţă, cât şi cu teamă, amândouă ambigue, cu multă simpatie, dar şi cu oarecare dispreţ.

Fernando şi Jean-Paul – care pot trimite la multe duo-uri celebre, dar nu mă ridic prea mult deasupra sandalei – sunt doi occidentali care şi-au petrecut anii ‘70-’80 la Bucureşti. Statutul lor e neclar – profesori de limbi străine la Universitate, refugiaţi (?), autoexilaţi (?), agenţi (?) –, dar asta contează prea puţin. Important e că, deşi evident privilegiaţi – apartamente de protocol în buricul capitalei, acces la magazinul diplomatic, pachete şi stipendii din străinătate etc.–, trăiesc cât se poate de concret realitatea locală, cu cele trei f-uri. „Fernando se împiedică într-o groapă apărută chiar la intrare: înjură din nou situaţia din România” (p. 16); „acum, la Bucureşti, mizeria a ajuns atât de mare, că trebuie să mulţumim pentru tot ce ni se pune în farfurie” (p. 152). Francezul, tot francez: „Aici nu mai poţi să bei la un restaurant obişnuit o cafea bună – ce să spun mai mult?” (p. 116).

Şi mai important e că ei sunt comunişti – e adevărat, de suşe istorice diferite. Jean-Paul e un ‘68-ist tipic, „comunist convins până în pânzele albe” (p. 16); Fernando e mai degrabă produsul unei experienţe personale şi familiale. Asta se vede în parcursurile şi în sfârşiturile lor diferite.

Miezul este în lungile discuţii ale celor doi despre evenimentele din „blocul comunist”, în general, şi din România, în special. Simplificând, spectacolul intelectual constă în încercările lor de a împăca realitatea cu ideologia, ceea ce trăiesc cu ceea ce cred – sau ce au crezut, sau ce au pretins că cred. Nu sunt departe de reproşul pe care chiar ei îl fac „tovarăşilor” din ţările de origine: „Bieţi nenorociţi! Ţi-e aproape milă de ei! Au rămas fixaţi la imaginea socialismului victorios din urmă cu câţiva ani şi nu mai pot renunţa la certitudinile de atunci” (p. 139). „Le-ar crăpa obrazul de ruşine să recunoască un fapt evident: acolo unde comunismul a ajuns la putere, el a eşuat pe toată linia” (pp. 197-198).

Pe de o parte, minimalizează răul: „Şi totuşi [românii] trăiesc într-o lume la care, în principiu, multe alte popoare aspiră să ajungă, lumea socialismului; se pare că ei nu observă această realitate capitală sau le e complet indiferentă” (p. 132). Pe de alta, îl explică, în dulce-otrăvitul stil comunist, chiar prin extragerea comunismului din istorie: „nişte iresponsabili, ca Ceauşescu, fac socialismul de râs în lume. E de ajuns ca într-o singură ţară din Est să apară restricţii şi lipsuri, că propaganda anticomunistă va spune că în toată lumea socialistă e la fel. Şi oamenii încep să creadă cele mai mari absurdităţi” (pp. 72-73). Se încăpăţânează să vadă sursa răului în orice altceva decât în comunism: „Dacă ar fi avut ceva de reproşat ţărilor socialiste, Fernando s-ar fi oprit asupra urmelor de mentalitate capitalistă, nu asupra unui exces de socialism” (p. 112). Şi de câte ori n-am auzit că „nu poţi judeca un concept universal doar după modul în care este el aplicat într-o anumită ţară” (p. 55)?

Vedeau bine că nu era vorba doar de o „anumită ţară”, ci de toate, dar puneau asta pe seama unui „efect Gorbaciov” (p. 95), vai, „acest ciudat Gorbaciov, care deocamdată ia măsuri vădit anticomuniste” şi care „provoacă pe plan mondial retragerea noastră” (p. 87).

Un inventar al disonanţelor celor doi ar fi mai lung decât romanul. Notez doar că, deşi conştientizau nevoia unor măsuri pentru ameliorarea vieţii, respingeau reformele, deşi presupuneau că mulţi oameni îşi doresc comunismul, îşi dădeau seama că acesta nu poate fi instaurat/ menţinut decât prin violenţă: „să rezistăm pe poziţiile deţinute şi să salvăm ce se mai poate salva. Poate chiar cu ajutorul forţei brutale, dacă e nevoie” (p. 114). Când evenimentele le-au depăşit capacitatea de a inventa scenarii explicative, au expediat, pur şi simplu: „marile decizii politice nu se iau raţional, se iau temperamental” (p. 188). Atunci, de ce atâta sofistică?

Căderea cortinei este mai puţin realist „ca verosimilitate psihologică” decât În aşteptare, ceea ce nu înseamnă o nereuşită a autorului. Discuţiile despre politică, mai ales cele cu pretenţii intelectuale, au întotdeauna un aer neverosimil, pentru că tind să subordoneze realităţi complicate unor idei simple, în ciuda formulărilor pompoase. Fernando şi Jean-Paul au dreptate când zic că est-europenii, revoltaţi la sfârşitul anilor ‘80, „nu ştiu prea bine” ce vor. Numai că, contrar presupunerii lor, aceasta nu e o anomalie, ci modul curent de raportare la politică a grupurilor mari de oameni. Dincolo de unele chestiuni particulare, concrete, voinţă politică fermă şi clară nu există în realitate, ci doar în ideologie. Nu ştiu cât era convingere şi cât wishful thinking în vorbele lui Jean-Paul, aproape de final: „ideea comunistă nu poate pieri, că oamenii nu suportă la nesfârşit inegalitatea...” (p. 202). Vedem din istorie că aşa e, dar şi că, atunci când se apropie de ea, oamenii nu ştiu mai bine ce vor decât atunci când au respins-o.

„Ideea comunistă” e doar cea mai puternică şi mai vizibilă istoric, dar nu este singura care ne suceşte minţile şi ne viciază raportarea la realitatea imediată. Sunt multe altele, mai mici, care ne pândesc zi de zi.