Il Iorga e Il Duce

Mai mare ca Iorga n-a fost nimeni! Un Moldoveanu al culturii române, unul cu o structură geologică eteroclită (floră şi faună, asemenea), ale cărui pulsiuni vulcanice l-au făcut să se vrea dacă nu un Everest, măcar un Mont Blanc/ Monte Bianco. Ca mic român de şes, privesc în sus cu maximă admiraţie şi nu cutez să încerc să descriu muntele. Mă iau după un hronicar: „Nu există zi, nu există ceas, nu există clipă, în care numele său să nu fie pomenit [sau să nu şi-l pomenească, zic eu, pentru rigoarea istorică]. N. Iorga istoric, N. Iorga orator, N. Iorga ziarist, N. Iorga donator (şi viceversa), N. Iorga franco-fil sau fob (după dispoziţii), N. Iorga germano- (tot aşa), N. Iorga semito- (idem), N. Iorga viitor ministru, N. Iorga fost deputat, N. Iorga mim, N. Iorga alpinist, N. Iorga agent (sau factor cultural), N. Iorga om politic, N. Iorga om pur şi simplu sau încă N. Iorga intim, în fine: N. Iorga”.

A fost înainte şi a rămas, peste toate, toate, Istoricul, cu destule contestări care îi ciobesc majuscula (se găseşte rapid cineva să i-o chituiască), dar nu îi dărâmă statutul (nu au cum). Pe sufletul meu e şi gazetarul (în termenii de azi, editorialistul), căci mi se pare incredibil cum vocaţia extensivului a putut, uneori, produce texte atât de concentrate. Mai pe urmă vine politicianul, pe care cred că îl ştiu cel mai bine şi despre care îndrăznesc să spun că le-a avut pe toate cele ale politicienilor, bineînţeles, épicées/ speziate iorghist. A fost un supracaragialian. Ca să ne înţelegem, cred că, în niciun caz, nu poate fi scutit de ironii, dar trebuie apărat de batjocură! A fost mare. Să ne oprim la bătrânescul „unde e multă minte e şi multă prostie”!

Ceva lipseşte din inventarul lui Păstorel, citat mai sus, şi, văzând doar cuprinsul cărţii Georgianei Ţăranu, ne dăm seama că e ceva foarte important: N. Iorga, italofil (fără rest). Pentru istoricul naţionalist român, italofilia s-a manifestat, pe parcursul întregii sale vieţi, „ca un patriotism secundar” (p. 112). Sigur, putem zice că, la români, „afinitatea pentru Italia ţinea de conştiinţa latinităţii lor” (p. 54), dar aceasta s-a manifestat destul de slab, chiar foarte slab, prin comparaţia cu francofilia. Iorga a invocat întotdeauna „înrudirea” naţională, dar avem motive să credem că aceasta a fost (şi) o acoperire pentru „raţiuni” personale, de vreme ce primul său contact „cu Occidentul şi cu alteritatea, deopotrivă, s-a petrecut în Italia, la Veneţia” (p. 54), urmându-i două voiaje de nuntă şi evoluând, mai natural sau mai stimulat, până la o veritabilă „geopolitică sentimentală” (p. 159).

Cum Iorga şi-a atins apogeul public între cele două războaie mondiale, pasiunea pentru Italia trebuia acomodată cumva cu fascismul şi cu Mussolini, cel zis Duce. A ales, până spre finalul anilor ’30, varianta cea mai simplă, aceea de a îmbrăţişa totul la pachet. Sintetic, lucrurile s-au desfăşurat astfel: „Istoricul a aplaudat fascismul din primele zile pentru dimensiunea sa violent anticomunistă; a contribuit la propagarea cultului lui Mussolini în România începând din 1926; l-a legitimat aproape fără rezerve între 1931 şi 1934; s-a dăruit total cauzei coloniale în Etiopia între 1935 şi 1936, exact când regimul îşi arăta latura cea mai agresivă de până atunci” (p. 310). De dragul consecvenţei italofilo-fascisto-mussoliniene, s-a dedat la numeroase contradicţii şi obturări, a practicat „o lectură voit selectivă” (p. 144), a lăudat în cazul Italiei ce a blamat în alte părţi (inclusiv în România), a minimalizat sau a explicat/ scuzat tot ceea ce i-ar fi provocat o disonanţă şi/ sau ar fi displăcut românilor – în principal revizionismul Italiei şi bunele sale relaţii cu Ungaria, pe care, perfect întemeiat, Iorga şi cam toţi ceilalţi contemporani o considerau un pericol direct pentru România. Până la urmă, asta a fost sursa răcirii care s-a produs „treptat şi sinuos” (p. 283), după 1936, dar care nu a ajuns niciodată la o ruptură publică explicită.

E greu de vorbit de o ideologie în sensul în care o facem de obicei, căci „Iorga nu era un om al teoriei” (p. 254). A ţinut el o linie conservatoare, „în numele unor valori precum solidaritate, autoritate, ordine”, numai că acestea „îi defineau, de fapt, propriul panteon” (p. 49). Deci, cumva, tot despre el era vorba. Din toată povestea, văzând cum l-a ridicat în slăvi pe „geniul” Mussolini, dar a respins vehement posibilitatea unui Duce şi chiar a unui fascism în România (pretenţii şi încercări au fost, har Domnului, grămadă!), putem spune că în postura de patron al palingenezei nu se vedea decât pe sine. Se copsese politic cât să nu o mai spună răspicat, dar nici nu ascundea prea bine faptul că acesta era modelul în care se imagina. Mai înainte, îi spusese prim-ministrului grec că „vrea să fie Venizelos al României” şi îi ceruse „reţeta” (p. 51). Cum n-avea, totuşi, şansa de a ajunge nici Venizelos, nici Pilsudskişi, cu atât mai puţin, Mussolini local, a ţinut constant un discurs antiparlamentarist şi a promovat ideea unui regim autoritar, atacând însă „maimuţa naţională română” (p. 243), adică din ce în ce mai puternicele mişcări fasciste româneşti, şi pe „maimuţolinii” (p. 308) de diverse dimensiuni şi culori, de la concurentul iniţial, Averescu, până la noua stea politică, Zelea Codreanu. „Decât nebunii [...] îşi închipuie că pot să facă pe Mussolini, ca şi cum maimuţoiul ar putea să facă pe leul” (p. 126).

Ce a făcut Iorga, în concret? Ceea ce face orice intelectual, iar lui îi ieşea mai bine decât oricui: a vorbit şi a scris despre Italia în România şi despre România în Italia, militând pentru strângerea relaţiilor culturale şi politice între cele două. A practicat ceea ce autoarea a numit foarte bine o „paradiplomaţie”, para- şi pentru că nu urma căile diplomaţiei tradiţionale, dar şi pentru că nu servea exclusiv intereselor comune. A fost o „diplomaţie personală”, „a presupus atât promovarea culturii române, cât şi autopromovare” (p. 84). Deşi sprijinul de la Bucureşti nu a lipsit, dezechilibrul este evident, dorinţa de apropiere fiind mai puternică la Roma, care a şi avut un avantaj pe care a ştiut să îl exploateze foarte bine: faptul că Iorga era „consumat de megalothymie” (p. 83) şi, deşi ajunsese o adevărată „instituţie naţională” (p. 210) în România, îşi dorea mult mai mult decât îi putea oferi aceasta şi îşi pansa frustrările cu orice semn de apreciere din afară. Profesorul, deputatul, şeful de partid (cât de cât), „Apostolul” se plângea la un moment dat că se află într-o „situaţie de desperat din toate punctele de vedere”, hotărându-se să stea „cât mai mult timp în străinătate” (p. 154). Asta îl întrema: „Mie, după recunoaşterile din străinătate, ţara nu mai are ce-mi da: eu am ce-i da” (pp. 205-206). Diplomaţii italieni au intuit – nu că era greu – „vanitatea sa nelimitată” (p. 136), faptul că era „arbitru suprem al treburilor culturale din această ţară” (p. 193) şi că „vede roşu dacă numele său nu e pronunţat cu suficientă referenţă” (p. 286). S-au hotărât să îl umple de „adulaţii”, nu doar în vorbe goale, ci şi în forme concrete, de la donaţii de cărţi până la accesul la Mussolini, care pare-se că l-a apreciat. În plan intern, mai mult decât să-l proclame „«Ducele spiritual» al poporului român” (p. 224) nu au putut face. Mari bucurii i-au făcut, dar, privind retrospectiv, mi se pare cumplit de trist că „silueta gigantică a marelui român” (p. 210) a fremătat de plăcere când Ducele l-a luat ca pe un domestico: „Venga, Iorga!” (p. 280). Era şi nu era adevărat că „simpatiile prof. Iorga sunt în funcţie de eventualele adulaţii pe care le-ar primi din ţara noastră” (p. 220). Profesorul era un italofil înfocat şi „adulaţiile” nu au fost decât adjuvante. Oricum, s-a achitat şi el cât se putea de concret, dacă ne gândim numai la „Legea Iorga”, care a fixat statutul limbii italiene în şcolile şi universităţile româneşti.

Până la urmă, toate s-au dovedit în zadar şi relaţia s-a încheiat în zigzag!

O precizare e absolut necesară: cu toată italo/ fascisto/ mussolino-filia, Iorga a rămas ferm anti-german şi vehement anti-hitlerist. Se poate spune chiar că apropierea italo-germană l-a îndepărtat pe el de Italia.

Recunosc că, la început, m-am întrebat ce rost are un asemenea efort intelectual, un studiu atât de amplu dedicat unui aspect care mi se părea marginal în „viaţa şi opera” marelui Iorga. Mi-am dat repede seama că are, tocmai pentru că Iorga, date fiindu-i dimensiunea şi complexitatea, nu poate fi tratat global, ci doar sectorial. Italofilia, pentru că a fost constantă, reprezintă o linie de-a lungul căreia se pot urmări, nu aş zice „versatilitatea” (p. 298), ci mai degrabă „oscilaţiile frecvente din forul său interior” (p. 112). Plus că, sub acest aspect, vedem un Iorga unic mai curând cantitativ decât calitativ. El a fost doar „exponentul maxim” (p. 171) al unei epoci în care mulţi politicieni şi oameni de cultură, de aici şi de aiurea, s-au lăsat seduşi de fascism şi, mai ales, de Mussolini.

Această carte, care nu are cum să nu le pară unora iorgoclastă, reprezintă o scriitură istoriografică insolită, dar admirabilă. Aş zice o istorie hermeneutică, dar ar fi inexact, insuficient! E o istorie a ideilor politice în realitate şi în mişcare, lipsită de tramă ideologică, o reconstituire onestă şi riguroasă a unei gândiri din care rigoarea şi chiar onestitatea au lipsit adesea.

Iorga să ne judece!