În oglinda poeziei

Când suntem singuri ori însinguraţi, chiar dacă înconjuraţi de oameni („Cele mai gălăgioase fiinţe din punctul de vedere al unui cântec”, cum îşi priveşte cu detaşare semenii poeta Amelia Stănescu), când suntem singuri cu noi înşine, aşadar, poezia poate deveni o oglindă pentru reflectarea gândurilor şi frământărilor lăuntrice. Mai mult chiar: „oglinda” poate prelua poetul şi-l poate menţine, asemeni portretului lui Dorian Gray, într-o tinereţe veşnică. Dar… poate că şi într-o mare singurătate (despre care, adesea, scrie tocmai ca să o înfrângă).

Firesc, în singurătate se naşte tăcerea, cea dătătoare a unui „nou anotimp/ în care încropim clandestin/ o nouă speranţă” (Despre singurătate scriu). Există, aşadar, speranţa, dar imediat este contracarată de ceea ce am putea numi un… oximoron: „despărţiţi împreună”, secondat imediat de o realitate cuprinsă în versul „plaja poate fi la fel de pustie/ şi cu tine” (Nu prea ai ce face cu melancolia). Şi astfel, din acest du-te-vino între prezenţă şi absenţă, între chemare şi respingere se perpetuează însingurarea, iar fiinţa umană îşi dă seama că „trece prin viaţă cu izolarea la braţ” (Plutesc).

Cele observate mai sus sunt preambulul câtorva note de lectură prilejuite, cum aminteam anterior, de recentul volum de poezii semnat de Amelia Stănescu. Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu numele autoarei ori cu cărţile sale, pentru cei care nu i-au citit încă poeziile, menţionez dintru început că poeta nu este nicidecum la început de drum. Iar această afirmaţie vine însoţită de sublinierea maturităţii cu care îşi construieşte fiecare discurs liric. Dar mai întâi o scurtă prezentare (pe care o preluăm de pe prima „clapetă” a volumului Singurătăţi de împrumut). Aflăm astfel că Amelia Stănescu a debutat cu volumul de versuri Căutători de cuvinte, în 1993, urmat apoi de Mecanica firii (2005, Ed. Paralela 45), obţinând pentru acesta premiul „Cartea de poezie a anului 2005” din partea Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor, precum şi premiul pentru poezie al Editurii „Ex Ponto”. În 2012 a publicat şi un volum bilingv (franceză-română) Couvertures de pluie/ Aşternuturi de ploaie, de asemenea premiat de Filiala Dobrogea a Uniunii Scriitorilor, continuând, în 2015, cu un altul de o factură mai specială, „un volum la patru mâini”, în colaborare cu poetul arădean Petru M. Haş. Dacă ţinem seama de faptul că pe coperta patru la Mecanica firii aprecierile critice erau semnate de Varujan Vosganian şi Cezar Ivănescu, iar volumul bilingv a beneficiat de o postfaţă semnată de poetul Ioan Es. Pop, vom putea întări ideea că Amelia Stănescu vine – cu acest nou volum de poezii – ca un autor deja format şi apreciat totodată de colegii de breaslă.

Singurătăţi de împrumut poate fi astfel interpretat ca un volum gândit, lucrat cu migală pentru a crea un ansamblu cu rezonanţă pentru mintea şi inima cititorului. Aproape fiecare poem pare a fi fost construit ca o notă a unei partituri, o secvenţă a unei dureroase simfonii, simfonia „singurătăţii” fiinţei în univers. „Am foarte mulţi prieteni”, afirmă în primul vers din Decontul, dar încheie, ca un bumerang, într-o opoziţie totală cu mesajul anterior: „Storurile sunt trase”. „Cuvântul purtător de contraste” îl detecta Varujan Vosganian în volumul Mecanica firii. Aceleaşi opoziţii/ contraste, dar nu neapărat numai între cuvinte, căci antonime sunt şi stările şi, mai ales, contrastul dintre real şi iluzia lui. Cuvântul vine să întrupeze tocmai aceste opoziţii. Iar în „oglinda” Poeziei, cea care scrie le reflectă pe amândouă. Când, uneori, „nuanţele măştii” pe care o „poartă” în lirică (preluând aici observaţiile lui Marius Chelaru), cele ale solitudinii, pot fi „dominante în mai multe valenţe” (v. M. Chelaru, „Autoportret cu mască în nuanţe”, Poesis, nr. 4-5-5/ 2013), acest volum este pus direct sub semnul acesteia.

Singurătatea generează tristeţe, tristeţea conduce implicit la însingurare, căci oamenii trec grăbiţi unii pe lângă alţii, nu empatizează unul cu celălalt şi, în fond, „nimeni n-are chef de tristeţile tale” (Ŕ l’envers). Trăim, aşadar, singuri şi avem fiecare „partea lui de adevăr”. Dar acest „adevăr”al creatorului de ficţiune nu se impune cititorului decât ca sugestie şi „sprijin” pentru un nou „adevăr”, o nouă „realitate”, atâta timp cât cel invocat/ descris pe parcursul volumului, acel partener prezent-absent în poezii „rămâne ca fiecare cititor/ să (îl) închipuie/ să (îl) creeze/ să (îl) reinventeze” (Jumătatea lui 2). Din aceste două „părţi”, două jumătăţi care şi-au „înfrăţit oboselile” nu se întruchipează un „adevăr”, fiindcă celălalt se află „la capătul firului de telefon/ imaginar” (On the roof). Prin urmare, adevăr şi imaginaţie, prezenţă şi absenţă sunt formulate într-un discurs liric în dorinţa găsirii adevărului lumii, o lume în care fiecare trăieşte într-o singurătate „de împrumut”.

Numai că… poezia fiind scrisă cu inteligenţă (se ghiceşte la tot pasul poetul cultivat, cunoscător al „meşteşugului”), chiar şi această solitudine/ însingurare devine un motiv literar, iar singurătatea este… „de împrumut”. Şi nu la singular! Căci, cu cât mai mulţi oameni, cu atât mai multe singurătăţi într-o lume în care „mărşăluim (dezordonat) împreună” (Sertarul cu nimicuri).

Sunt variaţiuni ale motivului literar, desigur, dar poate tocmai aceste variaţiuni pe aceeaşi temă reflectă dorinţa celei care, prin oglinda poeziei, îşi cere dreptul la propria identitate poetică, propria libertate: „Hei, voi, oameni,/ Lăsaţi-mă să fiu cum sunt!”. Şi Amelia Stănescu şi-a construit deja o identitate în poezia contemporană.