Parisul lui Rilke

Rainer Maria Rilke (Praga, 1875-Montreux, 1926), poet al moder-nităţii, ca şi Valéry (al cărui traducător este), ajunge la Paris în 1902, la începutul lunii septembrie, când face şi prima lui vizită la atelierul lui Rodin, situat în rue de l’Université. Într-o scrisoare adresată Clarei Vesthoff, soţia sa, în data de 2 septembrie 1902, poetul descrie puternica emoţie resimţită cu această ocazie. „Este o impresie extrem de puternică şi stranie pe care ţi-o provoacă această vastă hală luminoasă în care toate aceste sculpturi albe, minunate par a te privi din spatele uşilor de sticlă, asemenea faunei unui acvariu. O mare, o imensă impresie. Chiar înainte de a intra, simţi că aceste sute de vieţi nu sunt decât o viaţă – vibraţiile unei singure forţe şi ale unei singure voinţe. Tot ceea ce se află acolo... tot, tot. Marmura Rugăciunii, mulţimea de obiecte făcute din ghips. – Opera unui întreg secol, ai putea zice ... o armată a muncii. Imense vitrine, pline de admirabile fragmente ale Porţii Infernului. Peste putinţa de a descrie [...]” (t.n.). Atelierul descris de Rilke este atelierul principal de lucru al sculptorului, situat la numărul 182, rue de l’Université, la acea vreme. Împreună cu Clara Westhoff, care frecventa atelierul lui Rodin, se instalează, la invitaţia sculptorului, la Villa des Brillants, la Meudon. Rilke intenţiona să scrie un eseu dedicat lui Rodin, proiect materializat în 1903. Cuplul se destramă, dar poetul rămâne în preajma maestrului, căruia îi va dedica Partea a doua a poeziilor noi, volum apărut în 1908 („Ŕ mon grand Ami Auguste Rodin”). Între septembrie 1905 şi 12 mai 1906, Rilke este secretarul sculptorului, funcţie la care va renunţa pentru a se dedica scrisului. Atras de artă, frecventează muzeele. Într-o scrisoare din 26 septembrie 1902, de exemplu, îi vorbeşte Clarei Rilke despre o figurină de Tanagra văzută la Luvru ca despre «o sursă de viaţă veşnică» (Cf. Briefe, 1902-1906, p. 45). Ekphrasis-ul, frecvent în scrierile sale, evidenţiază aplecarea spre artă: „Noi înălţăm aceste figurine/ şi le-ntoarcem pe rând,/ şi-aproape să credem ne vine,/ că-nţelegem ce taină le ţine –,/ dar să cuprindem în gând/ tot ce-a fost, înainte de toate,/ mai profund şi diafan,/ şi să surâdem mai limpede, poate,/ decât mai devreme c-un an” (Rainer Maria Rilke, Opera poetică, Traducere din limba germană de Mihail Nemeş, Piteşti, Paralela 45, 2007, pp. 292-293). Sub semnul ekphrasis-ului se plasează şi La licorne (Nouveaux počmes I), poem scris după ce a vizitat muzeul Cluny (1905-1906).

Plimbările prin Paris sunt, de asemenea, o sursă de inspiraţie, un loc de elecţie fiind Le Jardin des Plantes, ca în Pantera: „Privirea ei nimic nu mai cuprinde,/ de gratii într-atât a ostenit,/ Şi mii de gratii par să se perinde/ şi după gratii lumea a pierit” (op. cit., loc. cit.,p. 283).Versurile trimit spre notaţiile din cartea dedicată maestrului: „Există în atelierul lui Rodin mulajul unei pantere în stil grec, mare abia cât palma [...]” (Auguste Rodin, În româneşte de Radu Albala şi Emil Manu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1970, p. 35). Bestiarul inspirat de acelaşi loc este prezent şi în Partea a doua a poeziilor noi. În sonetul Parc cu papagali, de exemplu: „Sub teii turceşti de la marginea ierbii, în floare,/ pe stâlpii-n uşoara, nostalgica lor legănare,/ papagalii respiră, ştiindu-şi de ţările care,/ de ei nevăzute, rămân tot în zare” (Ibid., p. 372). Flamingii, locuitori ai aceleiaşi celebre Jardin des Plantes, poartă şi ei pecetea artei: „În oglindiri ca dintr-un Fragonard,/ din albul lor şi roşu-n contemplare/ ei nu-ţi vor da mai mult decât cel care,/ vorbind de-aleasa lui, ţi-ar spune doar:/ de somn era preaplină. Căci pe sine,/ urcaţi şi-ntorşi în iabă, -nfloritori/ pe rozele tulpini, ca-n strat de flori,/alături, mai seducători ca Frine,/ ei se seduc; şi ochii lor agale/ şi-i pleacă să-i ascundă-n puful moale,/ ce poartă roşu fruct şi negru, tăinuiţi” (Ibid., pp. 396 -397). Le Jardin du Luxembourg, loc preferat al scriitorilor, apare în poemul Le carrousel (Căluşeii), în care ludicul este asociat cu tristeţea „trecerii”: „Cu-acoperiş se-nvârte-n umbră blând,/ un scurt răstimp, cohorta-mpestriţată/ de cai din ţara care, ezitând,/ se ispiteşte să n-apună-ndată./ Şi unii trag aievea la trăsuri,/ dar vitejeşte toţi privesc în jur;[...]// Şi trec, în grabă să sfârşească, toate,/ se-nvârt mereu şi fără nici un rost. /Şi roşu, verde, cenuşiu din spate/ şi-un mic profil ce-abia schiţat a fost./ Şi-un zâmbet câteodată, în extaz,/ ce piere-n sclipăt pe neaşteptate/ în jocu-acesta orb, fără răgaz” (Ibid., pp. 305-306).

Conform unui manuscris, aflat în arhiva Muzeului Rodin (mapa „Mario Meunier”), Rilke este cel care îl incită în 1908 pe Rodin să viziteze Hôtel de Biron şi să îşi instaleze acolo atelierul. Palatul de Biron, din rue Varenne 77, înconjurat de o frumoasă grădină, va deveni Muzeul Rodin. Relaţiile dintre Rilke şi Rodin se bazează pe un real schimb intelectual. Dacă poetul beneficiază de pedagogia sculptorului, la rândul său, nu ezită să-i dea sfaturi. Printre scrisorile adresate de Rilke maestrului figurează şi una în care îi împărtăşeşte acestuia puternica impresie pe care i-a lăsat-o Tabloul sub furtună al lui El Greco. Îl şi analizează, de altfel, cu acribia unui veritabil critic de artă , încheind cu recomandarea de a merge să vadă această pictură: „Mă întorc de la Salon, unde am petrecut o oră în faţa pânzei «Toledo» a lui Greco. Acest peisaj îmi pare din ce în ce mai miraculos [...]. Poate că mă înşel, apropiindu-mă cu oarecare vehemenţă de această pictură; îmi veţi spune când o veţi vedea” (Cf. Rainer Maria Rilke, Scrisori către Rodin. Auguste Rodin, Bucureşti, Editura Meridiane, 1986, pp. 65-66). Chiar dacă Rilke îi adresează lui Rodin, în data de 12 mai 1906, o scrisoare de despărţire după doar şapte luni în care fusese secretarul acestuia, între cei doi relaţiile continuă, după cum o dovedesc şi fotografiile în care apar împreună. Poetul se mută în al şaselea arondisment al Parisului, rue Cassette, şederea sa aici fiind întreruptă de numeroasele călătorii pe care le face în alte ţări. În timpul petrecut la Paris, întâlneşte şi alţi prieteni, după cum aflăm dintr-o scrisoare adresată lui Rodin în data de 19 martie 1913: „Sunt foarte fericit de apropiata voastră Expoziţie – l-am revăzut îndelung, deunăzi, pe acest bun şi drag Verhaeren care nu încetează să ţină la voi; a doua zi (o excepţie) am luat prânzul cu el şi cu Romain Rolland – ce om curios, demn de studiat e acesta, mare cititor, s-ar zice, căruia, din când în când, i se colorează ochii în albastru proaspăt, când sunt prea obosiţi de lectură” (op. cit., p. 91).

Imaginea Parisului este prezentă şi în Însemnările lui Malte Laurids Brigge (1910), operă în proză cu caracter autobiografic, în care scriitorul se identifică cu tânărul Malte, un danez sărac, de origine aristocratică: „E ridicol. Stau aici în chilioara mea, eu, Brigge, care-a ajuns la douăzeci şi opt de ani şi pe care nimeni nu-l cunoaşte. Stau aici şi nu sunt nimic. Şi totuşi, acest nimic începe să gândească, sus, la etajul cinci, într-o după-amiază cenuşie a Parisului [...]”(Rainer Maria Rilke, Însemnările lui Malte Laurids Brigge, Bucureşti, Editura Univers, 1982, pp.11-12). Copleşit de solitudine, acest alter ego al scriitorului rătăceşte ziua prin oraş, identificând pe o hartă a acestuia diverse locuri. Cele mai multe poartă pecetea mizeriei şi a suferinţei, spitale, azile, ce răspândesc mirosuri pestilenţiale, generând spaima: „[...] Strada începea să miroase din toate părţile. Atât cât se putea deosebi, mirosă a iodoform, a grăsime de pommes frites, a spaimă [...]” (Ibid., p. 1). Anxietatea se prelungeşte noaptea, din cauza zgomotelor: „Iată, nu mă pot împiedica să dorm cu fereastra deschisă. Tramvaiele se năpustesc în odaia mea. Automobilele trec peste mine. Se trânteşte o uşă. Undeva, un geam cade zornăind, aud cum râd cioburile mari şi cum chicotesc ţăndările mici. Apoi, deodată, un zgomot surd, mai înfundat, din cealaltă parte, din interiorul casei. Cineva urcă scările. Se apropie, se apropie neîncetat [...]”(Ibid.pp.1-2). Acest peisaj metonimic trimite spre angoasa poetului care se confruntă cu atmosfera opresantă a Parisului. Asemenea lui Baudelaire, Malte, alter ego al lui Rilke, se pierde în mulţime, atent la „o trecătoare”: „Dar femeia, femeia era cu totul adâncită în sine, sprijinindu-şi capul plecat în mâini. Se întâmpla la colţul străzii Notre-Dame-des Champs. De îndată ce am văzut-o, am început să merg mai încet. Când oamenii sărmani stau pe gânduri nu trebuie să-i tulburi. Poate reuşesc să găsească ceea ce caută”(Ibid., p. 3).

Nu lipsesc din carte nici tablourile luminoase ale Parisului: „Astăzi a fost o dimineaţă frumoasă de toamnă. Am trecut prin Tuileries. Tot ce era spre răsărit, în calea soarelui, strălucea. Totul era înfăşurat în ceaţă, ca într-o perdea cenuşie de lumină. Cenuşii în cenuşiu, statuile se însoreau în grădina încă învăluită. Flori singuratice se trezeau din straturile lungi şi spuneau: Roşu, cu o voce speriată. Atunci apăru de după colţ, dinspre Champs Elysées, un om foarte înalt, subţire [...]”(Ibid., p. 9). Descrierile poartă amprenta picturii: „Ce putere are luna nouă. Sunt zile când totul e lumină în jurul nostru, uşor, doar bănuit în aerul luminos şi totuşi clar. [...] Totul este simplificat, redus la câteva planuri exacte şi luminoase ca un chip într-un tablou de Manet. Şi nimic nu e neînsemnat şi de prisos. Buchiniştii de pe chei îşi desfac rafturile, şi galbenul proaspăt sau uzat al cărţilor, brunul violet al legăturilor, verdele mai întins al unui album: totul se potriveşte, se impune, ia parte şi alcătuieşte o unitate în care nu lipseşte nimic” (Ibid., p. 9). Roman al modernităţii, Însemnările lui Malte Laurids Brigge fascinează şi prin aura poetică.

Hoinar prin lume, având „aripi la picioare”, Rilke s-a întors adesea la Paris, unul dintre oraşele visurilor sale. Urmând îndemnul lui Bachelard, trebuie „să regăsim supra-eul poetic pozitiv, cel care cheamă sufletul către destinul lui poetic, către destinul lui aerian, cel al poeţilor adevăraţi, poeţi ca Rilke, Poe, Baudelaire, Shelley şi Nietzsche” (Gaston Bachelard, Aerul şi visele, Traducere de Irina Mavrodin, Bucureşti, Editura Univers, 1997, p. 129). Publicarea Elegiilor duineze şi a Sonetelor către Orfeu i-a adus lui Rilke celebritatea. Traducerile din Paul Valéry confirmă afinităţile dintre cei doi scriitori care îşi plasează opera sub semnul artei. În 1923, Rilke se întoarce în plină glorie la Paris, unde se întâlneşte cu Valéry, Gide, Supervielle, Giraudoux. Poetul fascinat de Weltinnenraum („spaţiul interior al lumii”) se stinge, atins de leucemie, în anul 1926. Pe piatra sa funerară sunt înscrise, la dorinţa sa, versurile: „Roză, o, pură contradicţie, extaz/ de-a fi al nimănui somn sub atâtea pleoape.”