Parisul lui Paul Valéry

Paul Valéry s-a născut, în data de 30 octombrie 1871, la Cette (Sčte), „spaţiul-cuib” învăluit de lumină, scăldat de valurile Mediteranei. Spre acest loc al copilăriei şi tinereţii fericite se va întoarce adesea, iar Cimitirul marin din Sčte îi va fi loc de odihnă veşnică, potrivit dorinţei sale. Poetul încetează din viaţă la 20 iulie 1945, la Paris, oraşul în care a cunoscut gloria literară, vie şi azi. În Oraşul-Lumină, tânărul iubit de muze se stabileşte în 1894. Locuieşte la început într-o cameră foarte mică din strada Gay-Lussac, unde vin să-l viziteze André Gide, Henri de Régnier şi Pierre Lou˙s. Îşi va lărgi cercul de prieteni frecventând, începând cu anul 1891, celebrul cenaclu al lui Mallarmé, din Rue de Rome (introdus aici de Pierre Lou˙s), unde în faimoasele „Marţi” se reuneau discipolii acestuia, printre care figurau René Ghil, Gustave Khan, Jules Laforgue, Vielé-Griffin. Valéry va dezvolta un veritabil cult personal pentru Mallarmé, împărtăşind devoţiunea acestuia pentru Poe, tentaţia „gândirii abstracte”, a „purităţii” diamantine şi a „profunzimii”, dar şi patima construcţiei poemului, „la fabrication”, concept definitoriu pentru poetica sa. Fără a uita „strălucirea muzicală” a versului. Aceasta din urmă trimite şi spre Verlaine, evocat în Passage de Verlaine, unul dintre Studiile literare din Variété. Tânărul Valéry nu îndrăzneşte să se apropie de acest prinţ al poeziei: „Locuiam foarte aproape de Luxembourg; era suficient să fac câţiva paşi pentru a ajunge la masa de marmură unde îl găseai între ora unsprezece şi ora prânzului, în fundul unei cafenele care se termina, nu ştiu de ce, într-un fel de grotă cu ornamente imitând stâncile. Verlaine, niciodată singur, putea fi zărit prin vitraj. Pe marmura mesei, paharele răspândeau o lumină verde, ce părea ieşită din pânza smaragdină a unui biliard, sălaş al nimfelor” (Paul Verlaine, Oeuvres, I, Éditions Gallimard, 1957, p. 710, t. n.). În acelaşi cartier, „populat de zei şi semizei” este semnalată şi prezenţa lui Leconte de Lisle: „Pe la ora două, Leconte de Lisle îşi făcea apariţia printre arborii grădinii. Mergea, cu demnitate, de la Şcoala de mine la biblioteca Senatului, trecând chiar prin locul unde astăzi se poate vedea statuia sa. Nu spun că trebuie privită : poţi să o vezi acolo” (Ibid., p. 712).

Souvenir de J.–K. Huysmans trimite spre un alt scriitor preţuit, a cărui operă este plasată sub semnul poemului: „În timpul şederii sale la Ligugé, în umbra abaţiei a cărei viaţă rituală o împărtăşea, Huysmans a publicat La Cathédrale. Mă ataşasem de el. Mă tratase mereu cu prietenie. Îi datoram chiar sfaturi bune şi chiar unele recomandări administrative. În cursul anilor care s-au scurs între publicarea cărţii Lŕ-Bas şi plecarea la Ligugé, mergeam adesea să-l vizitez la el acasă, în rue de Sčvres, sau să-l caut pe la ora cinci după-amiază la biroul său de la Siguranţa generală, rue des Saussaies. Mă amuzam ascultându-i vorbele meşteşugite şi hazlii, povestirile extraordinare, reţetele şi preceptele hazoase cu care erau presărate discursurile sale” (Ibid., p. 753). Delegat de ACADEMIA FRANCEZĂ pentru a o reprezenta la instalarea unui monument în memoria lui Verhaeren (recent dispărut) în apropierea Senei, Valéry menţionează în Discours sur Émile Verhaeren următoarele: „De altfel, monumentul pe care îl inaugurăm astăzi se găseşte chiar în umbra acestei antice şi fermecătoare biserici Saint-Séverin ale cărei ziduri şi suflet au fost atât de mult iubite şi răsfăţate de Karl Huysmans. Huysmans şi Verhaeren vor fi aici vecini ce se înţeleg. [...] Şi unul, şi altul sufereau de aceeaşi intoleranţă cu privire la cerul albastru, iubind în aceeaşi măsură «sorii palizi» şi «cerurile înrourate» pe care îi glorifică Baudelaire, şi chiar acele «scumpe ceţuri ce învăluie creierii», despre care vorbeşte Mallarmé într-un delicios poem în proză” (Ibid., p. 757). Tot în numele Academiei Franceze (al cărei membru devine la 19 noiembrie 1925), îl va omagia Valéry şi pe criticul şi istoricul Henri Brémond (1865-1933), care a scris, pe lângă Histoire littéraire du sentiment religieux en France, şi o carte de eseuri (la Poésie pure), ce va avea o puternică influenţă asupra poeticii valéryene. În Discours sur Henri Brémond, poetul mărturiseşte: „Se întâmplă ca cel care trebuie să-i aducă astăzi lui Henri Brémond un prim omagiu în numele Academiei era prieten ca acesta. Această locuinţă din rue Chanoinesse îi este bine cunoscută. Când Brémond şi-a ales domiciliul în acest ascunziş al vechii Cetăţi a Parisului, mergeam destul de des să-l vizitez, să stau de vorbă cu el, şi uneori să-mi susţin neclintit opinia. Revin aici pentru a onora memoria celui dispărut; un dispărut mai viu pentru mine decât mulţi alţii care sunt vii... Îl aud şi îl văd” (Ibid., p. 764). Portretul animat al prietenului pierdut este asociat cu tabloul catedralei Notre-Dame: „De fapt, nu mă pot gândi la el fără să-l revăd în mişcare; exaltându-se, scoţând exclamaţii, trecând şi revenind prin faţa acestei răspântii pe care Notre-Dame, albă şi neagră, frustă şi amplificată, sonoră sau silenţioasă, – Notre-Dame, istorică, mistică, romantică –, încărcată de înţelesuri, de ornamente şi de amintiri solemne, o umplea cu prezenţa sa plină de forţă” (Ibid., p. 764).

Irezistibil atras de modernitatea poeziei lui Mallarmé, Valéry devine un apropiat al maestrului din rue de Rome, fiind primul căruia acesta îi citeşte poemul Un coup de dés...(1897), după cum mărturiseşte într-o scrisoare adresată directorului revistei Marges, unde este descrisă şi atmosfera austeră a atelierului de creaţie: „Cred că sunt primul om care a văzut această operă extraordinară. De îndată ce a terminat-o, Mallarmé m-a rugat să vin la el; m-a introdus în camera sa din rue de Rome unde în spatele unei antice tapiserii au stat până la moartea sa, semnal stabilit de el pentru distrugerea lor, pachetele cu însemnările sale, materialul secret al marii sale opere neterminate. Pe masa sa de lemn foarte întunecată, pătrată, cu picioarele răsucite, a aşezat manuscrisul poemului său; şi a început să-l citească cu o voce gravă, egală, fără cel mai mic «efect», şoptindu-şi parcă sie însuşi...” (Ibid., p. 623).

În tabloul Parisului valéryan figurează, alături de Huysmans şi de Mallarmé, pictorul Edgar Degas. În amintirile sale, poetul notează: „(...) Degas trăia, când l-am cunoscut, într-o casă din rue Victor-Massé, demolată în prezent, unde ocupa trei etaje. La primul se afla muzeul său particular. Îngrămădise acolo opere ale pictorilor care îi plăceau. Avea tablouri foarte frumoase de Delacroix, Corot, Ingres etc. Deasupra, era apartamentul său, unul dintre apartamentele cele mai puţin măturate şi îngrijite pe care le-am văzut în viaţa mea. Vedeai doar praf şi minunăţii, căci schiţele sale preferate acopereau zidurile. La al treilea etaj era atelierul. Acolo se găseau cada, un lighean mare de spălat şi lufele care au servit frecvent modelelor şi care figurează într-un mare număr în compoziţiile sale” (Ibid., p. 783). Valéry dezvăluie cititorilor săi un lucru inedit: „Voi vorbi despre un Degas mai puţin cunoscut, despre Degas om de litere şi poet. Exista în el un scriitor latent şi mai întâi de toate un om de spirit...” (Ibid., p. 783). Degas este cel care îi face cunoştinţă poetului cu Manet. Un alt pictor pe care îl frecventează este Renoir, care va face portretul soţiei sale, Jeannie Valéry.

De altfel, Valéry este mereu prezent în viaţa culturală a Parisului. În 1896, merge la premiera piesei Ubu-Roi, în 1897 îl însoţeşte pe Mallarmé la un concert al lui Lamoureux, în 1901 se declară impresionat de spectacolul de operă Orfeu al lui Gluck, în data de 28 aprilie 1902 asistă la premiera Pelléas, în 1905 merge la opera Orfeo de Monteverdi şi din nou la Orfeu de Gluck, interpretat de celebrul Caron. În 1908 va asculta La Mer dirijată de Debussy şi Boris Godunov interpretat de Şaliapin. Preferatul său rămâne Wagner, al III-lea act din Walkyria impresionându-l în mod deosebit. Invitat de Ravel, Valéry asistă în 1911 la spectacolul Ora spaniolă. Îl vizitează pe Monet la Giverny şi ia prânzul cu Rodin acasă la Vielé-Griffin. Asistă în 1913 la inaugurarea teatrului Champs-Élysées şi la primele spectacole date aici, cu Diaghileff, Nijinski, Şaliapin, dar şi la Sacre du Printemps de Stravinski, spectacol primit cu huiduieli. Nu îşi neglijează nici activitatea literară. La insistenţele lui Gide, promite, în data de 23 iulie 1912, trimiterea manuscriselor sale la Gallimard pentru editare.

Parisul la care visa încă din adolescenţă (dorinţă exprimată în sonetul Moi ŕ Paris) îi aduce gloria. În Oraşul-Lumină, Valéry şi-a schimbat de mai multe ori domiciliul. În 1899 se mută din strada Gay-Lussac pentru a locui în rue de Beaune. După căsătoria cu Jeannie Gobillard, în 1900, se instalează într-un apartament din bulevardul Victor Hugo, pe care-l vor părăsi pentru a se stabili definitiv în rue de Villejust, la numărul 9, în casa familiei Ernest Rouart, cu care se înrudesc. De la fereastra acestei locuinţe va vedea Valéry, în ziua de 31 ianuarie 1918, căzând o bombă în grădina vecină. La 14 iulie 1919, va asista, dintr-un balcon, la defilarea Victoriei pe Champs-Élysées. Regards sur le monde actuel et autres essais, din al doilea volum de Opere, include şi omagiul adus de poet Parisului. În Fonction de Paris, acesta notează: „El este mai întâi pentru mine oraşul cel mai complet care există în lume, fiindcă nu văd deloc unde diversitatea ocupaţiilor, a industriilor, a funcţiilor, a produselor şi a ideilor ar putea fi mai bogată şi mai pestriţă decât aici” (Ibid., II, p. 1008). Un alt eseu, Présence de Paris, reia elogiul Parisului, „la Grand’ Ville”, imagine a spiritualităţii: „Îmi imaginez planul topografic al enormei cetăţi, şi nimic nu figurează mai bine domeniul ideilor noastre, locul misterios al aventurii instantanee a gândirii, ca acest labirint de drumuri, unele trasate parcă la întâmplare, altele clare şi rectilinii...” (Ibid., pp. 1012-1013). În viziunea lui Valéry, Parisul se confundă cu o „Cetate interioară”. Rumoarea oraşului care îl trezeşte dimineaţa este comparată cu „transmutaţia ardentă a vieţii însăşi”: „NUMĂRUL PARISULUI ocupă, obsedează propriul meu spirit” (Ibid., p. 1013). Asocierea dintre spaţiu şi spirit trimite spre estetica lui Valéry, conferind Parisului rolul de „Suflet al Lumii”.