Julien Caragea în dialog cu Toma Grigorie

Julien Caragea: – Poet, dramaturg, eseist, jurnalist şi făcător de reviste culturale, traducător, critic şi istoric literar, romancier... Largă paletă de preocupări!... Sunteţi ceea ce se cheamă „scriitor total”... De unde această tentaţie (existentă şi la alţi scriitori valoroşi) de a vă exprima utilizând un ambitus cât mai larg?

Toma Grigorie: – Poate ar suna fals dacă l-aş face culpabil numai pe Dumnezeu pentru această tentaţie. Personal, simt că mi s-a părut firesc să trec de la un gen literar la altul. Am făcut-o cu uşurinţă, fără să-mi propun neapărat acest lucru. După cum se cunoaşte, din fişa mea bibliografică, am scontat iniţial pe o bază a creaţiei poetice pe care am menţinut-o până astăzi, la trecerea dincolo de vârsta octogenară. Apoi a venit ademenirea comentariilor literare, şi sub impulsul cercetării din programul catedrei universitare. Celelalte genuri abordate au apărut concomitent sau simultan. Poate din lecturi sau pur şi simplu din curiozitate, dar mai ales, cred, din suflul inspiraţiei. Nu sunt un mare făcător de reviste. Prima a fost revista Adolescenţă (1973), editată împreună cu elevii Liceului Agricol din Calafat. Iar pe a doua, Autograf MJM din Craiova, am coordonat-o, împreună cu colegul Ioan Lascu şi cu editorul Mihai Băileşteanu, un număr de ani.

J.C.: – Sunteţi decan de vârstă al poeţilor craioveni... Cunoaşteţi foarte bine mediile culturale (şi de la noi, dar şi din alte ţări)... Vă gândiţi, cumva, şi la un volum de memorialistică?...

T.G.: – Desigur că da. M-am gândit încă de acum câţiva ani, dar lucrez cu intermitenţe, fiindcă mersul vieţii şi al împlinirii obligaţiilor existenţiale şi creatoare, de zi cu zi, mă împing înainte şi-mi oferă prea puţin răgaz de întoarcere în trecut. Consider că este cea mai dificilă operă a unui scriitor. Nu ştii de unde să începi şi unde să termini. Cum să încapă o viaţă de om al scrisului într-o carte! Sper că memoria îşi va menţine potenţa în continuare ca să-mi ofere cele mai importante lucruri ale unei existenţe integrale, care nu e lesne de pus în pagină, chiar şi secvenţial. Memoria mă va îngădui, poate, să privim în sus, ca şi întârzierea finitudinii care să-mi permită şi împlinirea acestui deziderat. Întrebarea m-a impulsionat să concep o etapizare a vieţii şi să abordez perioada care mă inspiră la un moment dat. Corelându-le în final, sub zicala, acum îndoielnică: „Om trăi şi-om vedea!”

J.C.: – Aţi văzut „lumina zilei” în Golenţi – un sat doljean dotat cu o modestă gară. („Ambianţa feroviară”, cu misterul aferent, i-a marcat, de asemenea, pe nobelizaţii Pär Lagerkvist, Salvatore Quasimodo. Ori, la noi, pe Emil Brumaru, Liviu Ioan Stoiciu. – n. m.)... V-aş ruga să evocaţi, pe scurt, „vremea aurorală”, satul copilăriei Dvs.!

T.G.: – O întrebare ramificată. Da, vârsta de aur a copilăriei se menţine vie într-un colţ al minţii, dar mai ales al inimii. Am venit pe lume într-o familie simplă, tata ceferist şi mama casnică, în satul Golenţi (în sârbă Golinci), din plasa Calafat, cum se numea pe atunci, o localitate cu vreo 400 de locuitori. A aparţinut comunei megieşe Basarabi, de când m-am ridicat eu copil de şcoală. Acest areal geografic e cunoscut în istorie sub numele de „cultura Basarabi”. De câţiva ani, satul Golenţi a fost integrat în spaţiul urban al municipiul Calafat, alături de Basarabi şi Ciupercenii Vechi. Într-o glumă uşoară, pot spune că m-am născut sătean şi mor orăşean, mai ales că sunt două oraşe care mi-au asistat viaţa: Calafat şi Craiova. Nu intenţionez să intru în amănunte istorice, pentru că interesează mai mult, cred, viaţa mea în acest spaţiu dunărean, conform interogării.

Două repere locale, sau trei: uliţele satului, balta şi gara Golenţi, nod de cale ferată! (Craiova-Golenţi-Calafat-Poiana Mare), cu care mă mândream eu în studenţie, mi-au gardat copilăria. Jocul cu câţiva copii vecini pe uliţele satului, de-a v-aţi ascunselea, cu ţurca sau cu topca, o minge construită de bunicul din păr de cal frământat cu săpun alcătuind o sferă tare. Puţine jocuri şi sărace jucării! Balta era toată vara raiul nostru pentru scăldat şi pentru pescuit. Procuram şi noi copiii o parte din hrana familiei.

A venit şcoala primară din sat. Trebuie să amintesc aici că bunicul meu ţăran simplu era bun cunoscător de carte. A luat abecedarul şi aritmetica surorii mele mai mari şi, în iarna dinaintea şcolii, m-a trecut prin ele ca un adevărat dascăl cu puţine clase şcolare.

La şcoala din sat, se învăţa simultan: clasa întâi cu a treia şi a doua cu a patra, cu doar doi învăţători. Eu eram mai atent la lecţiile din a treia. Am fost bun de carte. Sătenii mă apelau premiantul. Apoi, la Calafat, am făcut şcoala gimnazială şi liceul. Ultima clasă de liceu la Lugoj, în Banat, unde era picher C.F.R. un frate al tatălui. Facultatea de Filologie la Timişoara şi Bucureşti.

Tatăl meu a fost de asemenea ceferist, pe trenul Catariţa (acum istorie), acesta fiind mijlocul meu de transport de la Golenţi la Calafat şi invers, din gară de unde aveam de mers până în sat, mai ales de fugit, 5 kilometri (de frică, seara, de multe ori singur), de unde antrenamentul meu de atlet de mai târziu. Restul, în posibilele mele memorii.

Referitor la numele importante de scriitori, din textul întrebării, fiecare cu gara lui!

J.C.: – „Îmi aşez şevaletul/ pe marginea acestei zile de primăvară/ Uneltele mele de pictură/ sunt imaginare”, vă destăinuiţi, în poemul „Culorile interioare”... Care consideraţi că ar fi legătura între vârstă, inspiraţie şi poezie?

T.G.: – Un prim răspuns cunoscut şi scurt, devenit proverbial, este acela că poezia n-are vârstă. Nu numai că susţin acest precept, dar mai ales simt că îmi e scris în ADN, cred, în exprimarea ludică oarecum, dar devenită reală în multe cazuri. De ce spun acest lucru contestabil, pentru că am început să scriu poezii în adolescenţă şi nu am epuizat resursele inspiraţiei poetice nici acum, la jumătatea deceniului al nouălea. Nu sunt singurul în acest sens nici între scriitorii români sau străini, ai trecutului şi ai prezentului. Curiozitatea vă poate îndemna să căutaţi exemple, care există suficiente, mai ales în zilele noastre. Concluzia mea certă, izvorâtă din trăirile personale, este aceea că poezia nu este neapărat apanajul strict al vârstei tinere, considerată vârsta romantică. Poezia citată, Culorile interioare, a fost scrisă după împlinirea vârstei octogenare, publicată în volumul Scrisori către tinereţe, editat în anul 2023.

J.C.: – În 2024 aţi fost invitat la „Serile poetice de la Struga”, celebrul (deja legendar) Festival internaţional macedonean... Am fi doritori să ne împărtăşiţi câteva impresii de acolo!

T.G.: – Am fost desigur onorat să fiu invitat şi să particip la vechiul şi apreciatul, de acum, Festival Internaţional Serile de poezie de la Struga, unde avem, noi românii, doi premiaţi de seamă: Nichita Stănescu şi Ana Blandiana, ale căror plăci inscripţionate cu numele lor şi cu anul primirii coroanei le-am admirat în Parcul Scriitorilor. Au fost prezenţi în număr mare poeţi din străinătate (Albania, Australia, Azerbajian, Bulgaria, Croaţia, Germania, Italia, Irlanda, Kosovo, Mongolia, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Suedia, Turcia) şi din Macedonia de Nord, mai numeroşi, se înţelege. Activităţi variate, bazate pe recitări, într-o sală imensă arhiplină, în seara de deschidere, 22 august 2024. (Am fost bucuros să vorbesc puţin limba macedoneană, învăţată parţial în cele două participări la Seminarul de limbă macedoneană din anii 1978, 1983, de la Ohrid. Repetată în lunile dinaintea Festivalului). A urmat un program zilnic bogat şi complex, alături de recitări, lansări de cărţi, vizite, comunicări, conferinţe, portrete, inclusiv al câştigătorului coroanei, poetul francez, Jean-Pierre Siméon, aniversări ale marilor scriitori macedoneni, toate traduse verbal sau proiectate, în limbile macedoneană şi engleză, la întrunirile în diferite spaţii culturale. Lucrările s-au încheiat la Skopje, în 26 august. Atmosfera a fost minunată, deschisă, veselă, cu închegarea de relaţii prieteneşti, fără vreo limită impusă de ţară, religie sau culoare. Cu o poză, o scurtă prezentare şi două poeme ale fiecărui invitat, traduse în engleză şi macedoneană, a fost editată o antologie bilingvă, macedoneană-engleză, Koj e koi/ Who is who, pe care am primit-o toţi, drept cadou, alături de alte cărţi ale participanţilor. Macedonia de Nord este o ţară cu un relief diversificat, cu lacul Ohrid în prim-plan, cu oameni prietenoşi, dornici de relaţii literare şi amicale, sincere.

J.C.: – E posibil şi la noi un festival cu asemenea rezonanţă şi anvergură?

T.G.: – E posibil şi chiar funcţionează mai multe festivaluri internaţionale de poezie în România: FIBP Bucureşti, FILIT Iaşi, TISPW Cluj-Napoca, FILTM Timişoara, FIPT Sibiu şi chiar la Craiova, Festivalui Internaţional de poezie „Mihai Eminescu”.

J.C.: – Ce este de fapt... Poezia?... Şi ce sfaturi aţi da tinerilor care se angajează pe (anevoios în fond) drumul ei?

T.G.: – Poezia este o stare de graţie, cum se spune adesea, nedefinibilă, după G. Călinescu, care susţine că poezia nu se poate defini, ci se poate doar descrie. Cu toate acestea, mulţi poeţi, scriitori de alte genuri, au compus câte o definiţie, în cele mai multe cazuri, poetică. Doar câteva exemple pot fi revelatoare: „Poezie – trandafirul ce creşte în potir de aur sufletul frumos” (Mihai Eminescu), „Poezia rămâne pentru mine locul unde mă întâlnesc cu sufletul” (Marin Sorescu), „Poezia este o lacrimă care plânge cu ochii” (Nichita Stănescu), „Poezia este încarnarea unei emoţii într-un limbaj” (Charles Du Bos), „Cuvinte strălucitoare, cuvinte luminoase, cu ritm şi o muzică, iată poezia” (Théophile Gautier), „Ce este poezia – un gând într-o imagine” (Goethe), „Poezia este ceva mult mai filosofic şi mai important decât istoria” (Aristotel), „Poezia este o formă de libertate” (Gaston Bachelard), „Doar cu un strop de poezie s-ar putea potoli ura lumii” (Pablo Neruda). Pentru mine, poezia este frumosul sufletului exprimat în cuvintele inimii. Tinerilor cuprinşi ineluctabil de flacăra poeziei le-aş spune să citească multă poezie bună, care să-i ajute să ştie cum se mânuiesc cuvintele potrivite ale lui Arghezi, şi nu numai, în exprimarea emoţiei puternice izbucnite din rărunchi, sub pavăză divină.

J.C.: – Care trebuie să fie calităţile unui critic literar?... Care ar mai fi azi (în condiţiile unei „inflaţii comunicaţionale” fără precedent) statutul său, rolul criticii profesioniste?

T.G.: – Întrebări cuprinzătoare care cer fiecare un răspuns complex. Să mă întorc iar la Călinescu, cel care susţinea că trebuie să ratezi cel puţin un gen literar înainte de a deveni critic. Şi, desigur, că trebuie să acoperi o mare plajă de cunoaştere a ştiinţelor literaturii: Istoria, Teoria şi Critica literară. Să posezi o certă putere de lecturare şi de pătrundere a sensurilor unui volum inestimabil de opere literare, mai ales în aceste vremuri în care se scrie foarte mult şi nu totdeauna bine. Pot spune că literatura nu poate fiinţa fără sprijinul criticii, în toate epocile istorice ale umanităţii. Vremurile actuale nu mai sunt propice unei critici acoperitoare a masei de creaţii literare, de toate nivelurile, fără să posezi şi un ochi specializat pentru selecţia cărţilor cu adevărat promiţătoare, dacă nu chiar reuşite. Nu are rost să promovezi o carte proastă când şi aşa nu se prea mai citeşte. Critica literară este aceea care înlesneşte relaţia cititorului cu cartea, călăuzindu-l în interiorul ei de multe ori greu de desluşit. Este aceea care îi îndeamnă pe cititorii, care, vai, sunt tot mai puţini, cel puţin în ţara noastră, aceea care îi poate determina pe oameni să nu renunţe la citit, la cel mai important mijloc de cultivare a minţii şi a sufletului, la calea spre cultură şi civilizaţie.

J.C.: – În ce măsură putem numi Craiova un oraş al teatrului?

T.G.: – În mare măsură! Este un teatru cunoscut, vechi, de peste 170 de ani (din 1850, înfiinţat de Costache Caragiale, în colaborare), cu directori renumiţi, printre care Emil Gârleanu şi Liviu Rebreanu, cu mari actori naţionali, ca să amintesc doar aşa numita Promoţie de aur: Victor Rebengiuc, George Cozorici, Constantin Rauţchi, Silvia Popovici, Sanda Toma, Dumitru Rucăreanu, Amza Pellea şi alţii tot atât de importanţi din trecut şi de astăzi. Este de asemenea apreciat pentru repertoriul de excepţie care a întrunit totdeauna aplauzele spectatorilor, precum şi pentru regizorii cunoscuţi, printre care Silviu Purcărete. Şi mai ales pentru Festivalul Internaţional Shakespeare, al cărui organizator şi coordonator este marele director contemporan, Emil Boroghină.

J.C.: – Piesa Dvs. cea mai cunoscută se intitulează „Ce mai taci, Gary?”. Ce v-a atras înspre personalitatea lui I. D. Sîrbu (aici reprezentat ca personaj principal)?

T.G.: – Pe marele scriitor craiovean, Ion Dezideriu Sîrbu, cu origini petrilene, l-am cunoscut direct cu prilejul întâlnirilor la Cenaclul literar din Sala oglinzilor a impresionantului Muzeu de Artă din Craiova, condus de Marin Sorescu, unde am citit şi eu un grupaj de versuri, cenaclu desfăşurat între anii 1978-1990, când era redactor-şef al revistei Ramuri. Am avut cu Ion D. Sîrbu o intensă discuţie (eu bun ascultător), în drumul spre locuinţa lui, de la cenaclu la blocul din spatele magazinului Romarta, unde locuia şi era spionat nonstop. L-am citit cu insistenţă şi chiar am scris şi publicat mai multe articole despre opera lui şi cartea Eseuri subsidiare la Adio,Europa? de Ion D. Sîrbu (Cartea Românească, 1999). L-am citit integral, fiind un scriitor redutabil, cu o viaţă dramatică, după cum ştim, fost conferenţiar universitar la Cluj-Napoca, asistent al lui Lucian Blaga, şi mazilit din cauze politice cunoscute. Jurnalul unui jurnalist fără jurnal m-a introdus în biografiaşi în gândirea lui existenţială şi filosofică de profesor fără catedră (cum însuşi îşi spunea), exilat intern în Isarlâc, precum numea el ludic şi atitudinal, urbea Craiovei. Jurnalul, având de altfel profilul unui roman, mi-a dat posibilitatea să realizez un scenariu dramatic, cu care am câştigat concursul organizat de Teatrul Naţional din Craiova, care a fost pus în scenă, în 2010, sub titlul inspirat Ce mai taci Gary?, jucat cu succes, se spune, vreo şase ani, şi cu întreruperi la următoarele Zilele Marin Sorescu.

J.C.: – Interesul pentru arta dramatică a fost la Dvs. unul constant... Ne puteţi da şi alte detalii despre el?

T.G.: – M-a atras teatrul, se poate spune, de când, prin clasele primare, am fost distribuit în primul şi ultimul meu personaj dramatic, un chiabur. În epocă, bineînţeles. Asistam cu sufletul la gură la piesele de teatru improvizate de tinerii şcoliţi ai satului şi jucate într-o clasă din şcoala noastră, dar şi la unele spectacole venite în turneu la Calafat. Am admirat cu mare interes şi satisfacţie, în studenţie, spectacolele dramatice de la teatrele din Timişoara şi din Bucureşti. Apoi, îndrăgostirea de teatru s-a consolidat odată cu transferul prin concurs la Universitatea din Craiova, devenind spectator cvasipermanent al Teatrului Naţional „Marin Sorescu”. Am început să scriu teatru debutând ca dramaturg cu piesa enunţată mai sus. Apoi, ca membru în Clubul dramaturgilor şi spectatorilor craioveni, înfiinţat de poetul şi secretarul literar al Teatrului, Nicolae Coande, mi s-a prezentat într-un spectacol lectură parodia politică Ferma de lebede, în 2016. Am scris mai multe piese, dintre care 5 au fost publicate în cartea de teatru Coiful lui Hades (2013). Am predat la începutul acestui an secretariatului literar al teatrului scenariul dramatic De pe cealaltă parte a nopţii, realizat după romanul Iubirea şi omul cu aripi, al cunoscutului scriitor albanez, Visar Zhiti.

J.C.: – Ce noi proiecte literare vă solicită şi aşteaptă (fie imperioase, fie cuminţi şi răbdătoare) să le duceţi la bun sfârşit?

T.G.: – Dintre proiectele literare, în derulare, este realizarea unei noi crestomaţii de critică şi istorie literară care va cuprinde articolele, cronicile publicate în presa literară şi culturală, activitatea susţinută de critic şi istoric literar. După ce am publicat de curând crestomaţia Precum muncile lui Hercule. Istorie şi critică literară (2024), care se adaugă la alte trei cărţi din acest domeniu, Incursiuni în literatura română (1995), Metaforele teatrului sorescian (2005) şi Focurile lui Hefaistos. Cărţi şi scriitori clasici şi contemporani (2020), continui să scriu şi să public studii şi cronici literare pentru o nouă crestomaţie, anunţată mai sus, sau poate o ediţie revizuită şi adăugită a actualei şi enunţatei cărţi recente, de mai sus, Precum muncile lui Hercule. Nu încetez să scriu poezie la care voi adăuga pe cele scrise deja, pentru publicarea, poate în acest an, a unui nou volum de versuri. Este deja la tipar o antologie bilingvă engleză-română, cu titlul Îţi pot atinge sufletul/ I can touch your soul, datorat în mare parte scriitoarei şi traducătoarei Lidia Vianu, coordonatoarea Editurii Contemporary Literaure Press din Bucureşti, dar şi a traducătoarei Ruxandra Dodoiu, doctorandă a profesoarei Lidia Vianu.

J.C.: – Ce-ar fi să încheiem conversaţia noastră cu un poem al Dvs.? ...Puteţi să îl improvizaţi chiar acum, dacă doriţi! (Şi dacă vi se pare inspiratoare ideea mea.)

T.G.: – Ideea unui poet inspirat nu are cum să fie decât inspiratoare! Deşi n-am experimentat scrisul la comandă, iată, de data asta, cred că mi-a ieşit cumva, chiar şi ocazional.

„Poezia presimt că s-a născut/ odată cu mine/ Mama recita balade/ minunate şi îndelungi/ Le ascultam cu genunchii la gură/ acolo în uterul matern/ Le-am tot auzit apoi/ cu ochii mari pe chipul ei îngeresc/ Le sugeam bolborosindu-le odată cu laptele/ din sânul ei alb/ M-a învăţat fără să mă înveţe/ să descifrez poezia din zâmbetul ei larg/ din lucruri şi din stele./ Cu legendele ei miraculoase/ mă adormea când legăna cerul cu mine/ în postavă înfăşat/ Am păşit pe litere în melodia versurilor legendare/ până când mâna a deprins poetica şi poezia trop cu trop/ de care nu s-a lecuit niciodată/ Am străbătut viaţa conştient că Poezia/ mi-a înregistrat primul ţipăt/ tot Ea îmi va aprinde lumânarea” (Poezia ca destin).