Teatrul de la malul mării

Traducere din limba engleză de Sînziana Dragoş

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2025

Joanna Quinn s-a născut la Londra, în 1976. De la vârsta de şapte ani se mută împreună cu mama şi cu sora ei la Dorset. Fascinată încă din copilărie de poveşti, istorie şi personaje care nu respectă regulile impuse, scrie povestiri, iar la doisprezece ani primeşte WH Smith Young Writers Award pentru povestirea Kestrel. Studiază literatura la Salford University, apoi lucrează ca jurnalistă, în vreme ce încheie un masterat în Scriere Creativă la University of South Wales. În 2011 se numără printre cele patru finaliste la National Arts Foundation Fellowship for Short Stories. În 2013 începe doctoratul în Scriere Creativă la Goldsmiths University din Londra. Se numără printre autorii care urmează prestigiosul program Jerwood/ Arvon Mentoring, ediţia 2019-2020. Deopotrivă programul doctoral şi mentoratul contribuie la schiţarea romanului ei de debut, Teatrul de la malul mării (The Whalebone Theatre; Humanitas Fiction, 2025), care apare în 2022 în Marea Britanie şi SUA. Devine bestseller New York Times şi Sunday Times şi este nominalizat la premiile: British Book Awards – secţiunea Best Debut Fiction , la Authors’ Club Best First Novel Award, The Society of Authors McKitterick Prize şi The Winston Graham Prize for Historical Fiction. Publicaţiile The Sunday Times şi Washington Post îl recomandă între cele mai bune romane ale anului 2022 şi este nominalizat în Top 10 cele mai bune ficţiuni istorice din 2022 de BookRiot. Romanul este tradus în peste 15 ţări. Joanna Quinn locuieşte în prezent în Dorset, în apropiere de plaja care a inspirat fundalul romanului său, şi lucrează la al doilea roman.

Un teatru la malul mării. O copilărie ieşită din comun. Un război care schimbă totul. În Anglia exuberanţei interbelice, într-un conac cu pereţi prea groşi şi părinţi veşnic neatenţi, o fetiţă găseşte o balenă eşuată pe coastă, din scheletul căreia îşi va ridica un teatru. Aşa începe marea aventură a lui Cristabel Seagrave care, alături de ceilalţi copii ai familiei – Flossie, sora ei vitregă, şi Digby, fratele vitreg al acesteia –, construieşte un univers al poveştilor şi spectacolului. Copiii devin regizori ai propriei realităţi şi, cu toate că drumurile lor, pe parcursul maturizării, se despart, iar războiul îi trimite în direcţii diferite, firele nevăzute care îi leagă rămân puternice precum oasele balenei din copilărie. Relaţiile se transformă, capătă tăceri şi nuanţe, dar rămân temelia unei legături care sfidează timpul, distanţa şi ororile războiului. O saga despre familie, cea pe care o alegi, despre libertate şi puterea salvatoare a teatrului, chiar şi atunci când lumea arde.

N-a fost treabă uşoară să păstreze balena în Dorset. La câteva zile după ce eşuase pe ţărm, un reprezentant oficial în uniforma Gărzii de Coastă a Majestăţii Sale a venit de la Portland şi s-a proţăpit în dreptul capului animalului, anunţând că o rechiziţionează în numele regelui. Dar, după nişte schimburi de telegrame succinte cu cei de la palat, s-a dovedit că regele nu avea de gând să-şi preia noua posesiune.

Atunci, funcţionarul în uniformă a anunţat că va scoate balena la licitaţie în numele regelui. Au urmat protestele gălăgioase ale lui Cristabel, care a fost dusă imediat acasă de către mademoiselle Aubert. Apoi a început să-i trimită scrisori regelui, în care se compara cu cel mai mare explorator al Angliei, căpitanul Scott, care îşi croise eroic drumul către Polul Sud, ca să descopere că şmecherii de norvegieni îşi înfipseseră deja steagul acolo. Nu a primit nici un răspuns.

Cristabel a fost scârbită când a aflat de la domnul Brewer că nu s-a licitat prea mult şi că balena a fost vândută până la urmă unui învăţător pensionar din Affpuddle, pe treizeci de lire. El a declarat în ziarul local că va expune scheletul balenei în propria grădină şi că va preda lecţii despre cea mai impozantă creatură a Domnului. După aceea au fost chemaţi nişte tâmplari ca să scoată oasele cu fierăstraie şi foarfeci, iar copiii familiei Seagrave s-au alăturat gloatei adunate pe plajă ca să vadă oribilităţile ce aveau să se petreacă.

A urmat un spectacol tulburător. Bărbaţi cu cizme în picioare s-au căţărat pe spinarea balenei, tăind cu fierăstrăul trupul ei neted, de parcă ar fi fost o şuncă uriaşă, iar sângele îi curgea, pătând nisipul. În cele din urmă, s-a aflat că învăţătorul pensionar nu discutase cu soţia despre planul lui ambiţios şi că balena nu avea să fie transferată la Affpuddle până la urmă. Aşa că disecţia a încetat, iar oamenii cu cizme de cauciuc s-au retras, bombănind, la cârciumă. Au fost tocmiţi nişte băieţi de prin împrejurimi ca să care bucăţile deja tăiate cu roaba până în sat, de unde grăsimea a fost dusă cu căruţa la piaţa din Dorcester, să fie vândută pentru săpun, iar organele au fost date vânătorilor din zonă, să-şi hrănească câinii de vânătoare.

În ciuda duhorii tot mai persistente, rămăşiţele balenei dezmembrate parţial au devenit o atracţie de senzaţie. A fost cercetată şi de studenţii de la zoologie, care au identificat-o a fi Balenoptera physalus, balena cu înotătoare.

Era un specimen de mascul matur, rătăcit departe de terenul său obişnuit de vânătoare. Au fost uimiţi de felul neobişnuit în care eşuase acolo, dar au presupus că fusese izbită de vreun vapor. În procesul de descompunere, capul i se micşorase şi gura i se căscase, scoţând la iveală un şir de lamele în loc de dinţi. Studenţii ziceau că aceste formaţiuni, care semănau cu mănunchiuri dese de ghimpi, se numesc fanoane şi funcţionează ca nişte filtre pentru apa de mare, aşa cum mustaţa unui domn serveşte drept strecurătoare pentru supă.

Studenţii le-au mai spus că bucăţi din aceste fanoane sunt folosite la întăriturile corsetelor victoriene, iar copiii s-au amuzat foarte tare: să foloseşti o strecurătoare de supă din gura balenei ca să strângi talia femeilor! Vechile fotografii ale bunicilor din familie erau privite acum cu alţi ochi: sub rochiile încheiate până sus, purtau, legate în talie, bucăţi din gura unui animal, ca nişte canibali.

Şi în vreme ce studenţii continuau să explice ce alte lucruri se mai fac din balene şi cât de importante au fost pentru progresul omenirii de-a lungul secolelor, Cristabel şi-a sprijinit tăcută mâna pe o parte a animalului hăcuit. Cu ochii ei mici, aşezaţi fără nici un rost de o parte şi de alta a capului mătăhălos, nu îşi putea închipui cum de balena era în stare să vadă încotro merge. Ochii păreau un fel de hublouri pentru folosul pasagerilor de pe un vapor, prin care să privească afară, în timp ce înaintau pe mare.

Cristabel visa balena aproape în fiecare noapte. Şi în visele ei era din nou descoperitorul triumfător: balena, întreagă şi frumoasă, se întindea liniştită la picioarele ei. Alteori visa că balena e vie, şi că ea stă călare pe spinarea ei, şi saltă pe valuri, o stăpână a oceanului, pe bună dreptate readusă la viaţă.

Astfel de gânduri, despre balene şi vise, îi treceau lui Cristabel prin minte, când ea, Legu şi mademoiselle Aubert au ajuns în cele din urmă pe ţărm. Cam la o jumătate de milă mai încolo, pe după un promontoriu mai jos, se zăreau rămăşiţele animalului.

Lăsând soarele de amiază să îi aştearnă umbre întunecate pe faţă, mademoiselle Aubert se aşază pe nisip, sprijinindu-se de o stâncă mare, şi-şi închide ochii.

— Căutaţi ceva de pus în găletuşe, fetelor. Adunaţi scoici pentru madame Rosalind.

Acum era momentul! Ştiau din experienţă că mademoiselle Aubert adormea în câteva clipe după ce închidea ochii, aşa că, dacă fugeau repede, puteau să ajungă la balenă înainte ca ea să se trezească.

— Hai să fugim, şuieră Cristabel, aruncând găletuşa şi apucând-o pe Legu de mână.

Şi au rupt-o la goană, iar pietricelele scârţâiau şi se răsuceau sub paşii lor.

Dar după ce au ocolit promontoriul, Legu o trage pe Cristabel de mână să se oprească, pentru că vede nişte copii care se cocoţau pe balena lor. Erau patru sau cinci, şi se căţărau pe trupul ei ca nişte raci. Erau goi ca sălbaticii, şi pielea le sclipea în lumina soarelui. Cristabel îi priveşte încruntată. O durea să vadă balena luată în stăpânire în felul acesta, ca şi cum ar fi fost vorba de nişte piraţi pe puntea unui vapor britanic. Un copil se lasă pe vine, ţinându-şi echilibrul pe coastele balenei şi o priveşte cu aceeaşi impertinenţă. Sunt uzi cu toţii, părul negru le atârnă în şuviţe pe umeri, şi se caţără cu dibăcia vestitelor maimuţe din Gibraltar1.

Uimită şi roşie la faţă, Legu îi şopteşte:

— Ce caută ăştia acolo?

Dar minunile nu se termină aici. Căci în clipa aceea se aude o voce bubuitoare venind dinspre mare. Un bărbat bărbos apare din valuri, dezbrăcat complet şi el. Şi strigă cât îl ţin puterile:

— E divină apa asta!

Pentru o clipă, Cristabel crede că e zeul Poseidon ieşit din adâncurile sărate, ca să-i ia în carul său triumfal, dar aude alte voci care-i răspund, şi când se întoarce vede două femei care ţopăie pe plajă, îmbrăcate în pantaloni scurţi şi cămăşi. Aduc nişte prosoape, şi una din ele ţine un coş pe care-l lasă jos cu zgomot, strigând:

— Ei, nu la fel de divină ca şampania! Pun rămăşag!

— Ha! strigă Poseidon, iar vocea lui gravă răsună peste valuri. Foarte bine!

Şi se lasă cu braţele întinse pe spate, plutind pe apa limpede.

Una din femei se îndreaptă spre Cristabel şi Legu, făcându-le semn cu mâna.

— Bună! strigă ea. Nu cred că am avut plăcerea…

Legu nu poate decât să scoată un chiţăit ca de şoarece, aşa că îi revine lui Cristabel sarcina să se prezinte ca fiind copiii familiei Seagrave.

— Şi locuiţi aici? întreabă femeia, dându-şi pe spate părul scurt ca de băiat.

— Locuim în casa de la Chilcombe, răspunde Cristabel.

— Chilcombe? Aşa a zis copilul ăsta? strigă cealaltă femeie. Nu acolo a ajuns Rosalind Elliot? Parcă aşa mi-a spus mama.

— Rosalind Elliot? Aşa de departe de Londra? se miră cealaltă femeie. De necrezut!

— Aşa cred şi eu, dragă.

— Şi ce naiba face acolo? Deschide bazaruri?

Auzind pomenindu-se numele mamei ei, Legu prinde curaj şi spune:

— Rosalind e mama mea.

— Ce surpriză! exclamă prima femeie. Trebuie să-i facem o vizită lui Ros. Să vedem de ce s-a sălbăticit. Cred că n-a mai avut de ales.

— Nu fii răutăcioasă, Hilly! a spus cealaltă. Ca duhoarea balenei ăsteia putrede, Dumnezeule!

— Păi nu sta în bătaia vântului, scumpo! Vino aici.

Acum, când femeile s-au apropiat, Cristabel îşi dă seama că arată aproape la fel. Amândouă sunt slabe, fără sâni, numai piele şi os, cu păr scurt, blond, dat pe spate, cu feţe ascuţite. Femei alcătuite doar din linii drepte, ca în ilustraţiile din revistele lui Rosalind.

Poseidon iese cu zgomot din apă, împleticindu-se pe nisip. Trupul lui mătăhălos este în mare parte acoperit cu păr cârlionţat, care coboară pe burtă în jos ca o dungă neagră de blană.

— Salutare! strigă el, fluturându-şi mâinile înspre copii. Pe cine avem noi aici?

Cristabel e uluită, neştiind cum este protocolar să salute un bărbat gol, păros. Dar Legu rezolvă această dilemă, acoperindu-şi faţa cu mâinile şi răspunde:

— Noi suntem Florence şi Cristabel. Încântate de cunoştinţă!

Deranjată că Legu a răspuns înaintea ei, Cristabel se hotărăşte să privească doar barba bărbatului şi nimic altceva. Dar când îşi ridică ochii să ajungă la barbă, vede că barba se îndreptă chiar spre ea.

— Ce faţă are copila asta! se minună el. Pentru o clipă am crezut că Anna Ahmatova2 a venit după mine până aici.

Şi întinde o mână udă, cu care îi cuprinde obrazul lui Cristabel, ca un bandaj pentru durere de dinţi.

— Ar trebui să te pictez, spune el şi, pentru o clipă, Cristabel crede că vrea să o coloreze, să o acopere cu vopsea cleioasă până o preface într-o statuie fără ochi.

Din depărtare se aud chemările smiorcăite, ca bâzâitul de ţânţar, ale lui mademoiselle Aubert.

— Trebuie să plecăm acum, spune Legu pe sub palmele care-i acoperă încă faţa, şi începe să se retragă. Ne cheamă guvernanta. A văzut că nu suntem acolo, aşa că nu e cazul să încercaţi să ne luaţi ostatice.

Omul despuiat zâmbeşte binevoitor şi îşi ridică mâinile cu un gest exuberant.

— Uite-aşa se întâmplă mereu, nu? Nici nu ne întâlnim bine, că ne şi despărţim.

Părul lui negru, dat pe spate, dar şi rărit în acelaşi timp, îi scoate în evidenţă fruntea lată şi ochii adânciţi în cap. Are maxilare pătrăţoase de boxer şi un gât de taur.

— Scuzaţi-ne, dar asta e plaja noastră, spune Cristabel, şi copiii ăia s-au urcat pe balena mea.

— E balena ta? întreabă una din femei. Nu poţi să faci nimic cu putoarea asta?

— Nu vă faceţi griji, fetelor, spune cealaltă femeie, noi o cunoaştem pe mama voastră. O să trecem să-i facem o vizită. O să-i sară inima din piept.

— Crezi? se întreabă cealaltă femeie, încolăcindu-şi braţul după mijlocul prietenei ei, rămânând aşa apropiate.

În spatele lor copiii sălbatici ţopăie pe spatele balenei. Unul chiar scoate limba.

— Rosalind nu e mama mea, spune Cristabel fără să o ia în seamă pe Florence, care o trage de mânecă.

Mademoiselle Aubert trecuse deja dincolo de promontoriu şi se apropia cu repeziciune, călcând iute pe pietre cu picioarele ei zdravene.

— Allors! Criiistabel! Flooorence! Plecaţi de lângă balena aia puturoasă!

Bărbatul, care luase un prosop şi şi-l înfăşura peste mijloc, şi-a ridicat privirea, curios.

— Bonjour, a strigat el, vorbind într-o franceză stricată. Cu câţi firfirici vă plătesc să alergaţi după copiii lor?

— Scuzaţi-mă, îi răspunde arţăgoasă mademoiselle Aubert în limba ei maternă, dar asta nu vă priveşte dumneavoastră, monsieur!

— Chiar atât de mult, zău? continuă bărbatul pe franţuzeşte. Aaa, dar e o mare favoare, nu-i aşa? Ca o servitoare să alerge după copiii celor bogaţi într-o zi superbă ca aceasta.

Mademoiselle Aubert se apropie, gâfâind.

— Dar eu nu sunt servitoare, monsieur! Şi vin dintr-o familie bună!

— Nu mă îndoiesc de asta, mademoiselle. Şi eu vin dintr-o familie bună, cu o casă frumoasă în cel mai grozav oraş din Rusia şi, anul trecut, fratele meu conducea un taxi prin Paris, în timp ce eu desenam portretele nevestelor de bogătaşi pe malul Seinei şi nu ştiam nici unul din noi dacă părinţii noştri mai trăiesc sau nu. Aşa se întâmplă în vremurile astea moderne, nu-i aşa? Uite că ne găsim aici, eşuaţi pe ţărmurile englezilor.

Mademoiselle Aubert se încruntă, privindu-l pe străinul acela curios, care vorbeşte limba ei, şi continuă să vorbească în engleza ei poticnită.

— Cunoaşteţi Parisul?

— Aşa cum cunosc trupurile iubitelor mele, răspunde el tot în engleză.

— De acolo vin eu, spune mademoiselle Aubert, încruntându-se şi mai tare.

— Atunci trebuie să mergem împreună la Paris. E singurul oraş adevărat din lume, nu-i aşa?

— Poate pentru dumneavoastră, pentru mine nu mai e, răspunde ea, încrucişându-şi braţele.

— De ce?

Mademoiselle Aubert se încruntă din nou.

Bărbatul o priveşte insistent.

— Lăsaţi-mă să ghicesc! Familia dumneavoastră nu mai e ce a fost. Au trecut prin greutăţi.

Ea încuviinţează, clătinând din cap.

— Înainte de asta, aţi avut o viaţă de huzur, continuă el. O casă frumoasă.

— În Faubourg Saint Germain, râde amar mademoiselle Aubert. Cu flori proaspete în fiecare zi din an.

— În Faubourg Saint Germain? Şi acum alergaţi după copiii ăştia? Vai! Ce soartă cumplită s-a abătut peste casa cu flori?

— Asta nu vă priveşte pe dumneavoastră, monsieur.

— Aşa e, răspunde el prietenos.

Mademoiselle Aubert scrâşneşte din dinţi.

— Să nu credeţi că sunt o neisprăvită!

— Nu cred.

— Casa nu a fost pierdută din prostie.

— N-aş putea crede aşa ceva!

— Tatăl meu a murit eroic la Marne, n-a crezut că are să moară vreodată.

— Păi aşa sunt eroii…

— Iar acum mama locuieşte deasupra unei prăvălii pe rue des Rosiers. Face croitorie. Şi speră că o să se mărite cu vreun bogătaş ca să ne refacem familia. Dar ea e bătrână şi prăpădită.

Cristabel şi Legu o privesc mirate pe mademoiselle Aubert. N-au auzit-o niciodată vorbind atât de mult. Până atunci nu o consideraseră decât un obstacol serios, înveşmântat într-o rochie urâtă, neagră, oricum nu o fiinţă reală, cu o poveste a ei. Ce curios să afle că există oameni care trăiesc în case frumoase la Paris şi mame sărăcite, care se apucă de croitorie, căci pentru ele Franţa e o ţară pe care o socotesc doar ca locul unde soldaţii Imperiului Britanic şi-au dat eroic viaţa în timpul Războiului cel Mare şi unde Rosalind şi Willoughby se duc ca să scape de copii, şi nici unul din ei nu au lăsat să se înţeleagă că acolo există vreo populaţie indigenă care să prezinte vreun interes.

— Ceasul se mişcă încet pentru cei care aşteaptă ca trecutul să se întoarcă, spune bărbatul întinzându-i mâna. Sunt Taras Grigorevici Kovalsky. E o onoare să vă cunosc.

Cu ochii micşoraţi de parcă ar fi verificat vreo împunsătură de ac, mademoiselle Aubert îşi freacă gânditoare aluniţa de pe buza de sus, după care îi întinde mâna lui Taras Grigorevici Kovalsky, fără să pară deloc surprinsă atunci când el se apleacă şi i-o sărută.

— Eu sunt mademoiselle Aubert, rosteşte ea pe deasupra capului lui aplecat. Ernestine Aubert.

Văzând că Legu a rămas cu ochii cât cepele, una din blonde îi explică, suficient de tare să fie auzită de toţi:

— Toate ajung să-i povestească vieţile lui Taras, scumpo. Asta înainte de a accepta să se dezbrace dinaintea lui. E un animal tare şiret, ai să vezi!

Mademoiselle Aubert o fulgeră cu privirea, apoi o apucă pe Legu de mână şi o porneşte pe plajă, spunând:

— Au revoir, monsieur Kovalsky!3

Monsieur Kovalsky, zeul Poseidon, pictorul de portrete, animalul şiret, le face cu mâna lui mademoiselle Aubert şi lui Legu, apoi se întoarce şi-i zâmbeşte drăgălaş lui Cristabel ca şi cum un astfel de zâmbet ar fi absolut normal, o continuare a altor zâmbete la fel de prietenoase. Se apleacă şi face semn către balenă.

— Am venit pentru creatura aceasta. Vreau să o pictez. Iar tu spui că este a ta.

Are ochi negri, strălucitori.

— Eu am descoperit-o, monsieur! zice Cristabel.

— Şi ai revendicat-o.

— Exact!

— Atunci îmi acorzi permisiunea să-i fac portretul?

1 Referire la macac, cea mai comună specie de maimuţe. Legenda susţine că atât timp cât există maimuţe în Gibraltar, regiunea va rămâne sub stăpânire britanică.

2 Anna Ahmatova (1889–1966), una dintre cele mai importante poete ruse ale secolului XX.

3 La revedere, domnule Kovalsky! (fr.)