Annie John

Traducere din limba engleză şi note de Anca Dumitru

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2025

Când am împlinit cincisprezece ani, m-am simţit mai nefericită decât mi-aş fi imaginat vreodată că putea fi cineva. Nu era nefericirea de a-mi dori o rochie nouă, sau nefericirea de a vrea să merg la cinema într-o după-amiază de duminică şi să nu mi se permită, sau nefericirea de a nu putea rezolva o problemă la geometrie, sau nefericirea de a-i face rău celei mai dragi prietene, Gwen. Nefericirea mea era ceva din străfundul meu, şi când închideam ochii, mai că o vedeam aievea. Era cuibărită undeva– poate în stomac, poate în inimă; nu ştiam exact unde– şi lua forma unei mici bile negre, înfăşurată toată în pânze de păianjen. Obişnuiam să o privesc şi să o tot privesc până când parcă îndepărtam pânzele de păianjen, arzându-le, iar atunci constatam că bila nu era mai mare decât un degetar, deşi cântărea universuri întregi. În acel moment, exact când îi percepeam mărimea şi îi simţeam greutatea, eram dincolo de a-mi plânge de milă, ceea ce e totuna cu a spune că depăşisem stadiul lacrimilor. Nu mai eram în stare decât să stau şi să mă privesc, simţindu-mă precum cel mai bătrân om care a trăit vreodată şi care nu învăţase nimic. După ce stăteam aşa o vreme, ca să-mi distrag atenţia, începeam să-mi număr degetele de la picioare; rezultatul rămânea veşnic acelaşi– aveam zece.

Dacă aş fi fost întrebată, nu aş fi putut să spun exact cum anume ajunsesem în acea stare. Probabil că m-a învăluit ca o ceaţă: la început, am fost cuprinsă de o pâclă uşoară, putând încă să văd tot ceea ce mă înconjura, deşi nu foarte clar; apoi m-am trezit complet învăluită şi nu mai vedeam nici măcar mâna întinsă în faţa mea. Încercam să-mi imaginez că eram ca o fată din una dintre cărţile pe care le citisem– o fată care suferise mult din cauza unui părinte vitreg crud sau o fată care, dintr-odată, nu mai avea nici un părinte. Când citeam despre o astfel de fată, o încărcam cu şi mai multă suferinţă, dacă simţeam că autorul nu mersese suficient de departe. La final, desigur, totul se rezolva în chip fericit pentru fată, iar ea şi un însoţitor plecau cu corabia spre Zanzibar sau spre alt loc foarte îndepărtat, unde, fiindcă puteau face ce doreau, erau mereu fericiţi. Dar eu nu mă găseam într-o carte. Eram doar acolo, stând cu degetarul care cântărea cât universuri adânc înfipt în mine şi în bătaia soarelui. Tot ce obişnuiam să preţuiesc căpătase un gust amar. Aş începe cu arborii-de-foc în floare, roşul inflorescenţelor făcând, la apus, să pară că strada pe care locuiam era cuprinsă de flăcări; în faţa acestei privelişti, îmi imaginam că nu mi s-ar putea întâmpla nimic rău, dacă ar fi să merg prin acel infern. Aş putea încheia cu mama şi cu mine; de-acum, ajunseserăm un adevărat spectacol.

Pe-atunci, băgaserăm de seamă amândouă că, dacă ea spunea că ceva ce făcusem îi amintea de ea însăşi la vârsta mea, eu încercam să procedez altfel sau, dacă nu reuşeam, făceam lucrurile într-un mod pe care ea nu-l putea tolera. În replică, admira şi lăuda tot ce bănuia că are un înţeles special pentru mine. Am luat obiceiul să mă ascund, iar ea spunea că era pe cale să ajung mincinoasă şi hoaţă– singurii oameni care aveau secrete. Mama şi cu mine am început amândouă să avem câte două feţe: una pentru tata şi restul lumii, şi alta pentru noi, când eram doar noi două. Pentru tata şi pentru lume, eram întruchiparea politeţii, a bunătăţii, a iubirii şi veseliei. Eu o priveam ca înainte, iar ea mă vedea cu ochii ei de atunci. Mama, care îmi freca spatele ca-n vremurile bune de demult, examinându-mi corpul din cap până-n picioare, asigurându-se că nu se întâmplă nimic neobişnuit; mama, pregătind desertul meu preferat, blancmange1, recompensă pentru ceva ce făcusem şi care o mulţumise; mama, îngrijorată că îmi trag puţin nasul, întrebându-se dacă nu cumva asta se va transforma curând în ceva mai grav, şi atunci va trebui să-mi facă o cataplasmă pentru piept, cu camfor măcinat şi cu frunze de eucalipt. Eu, lăsând ca vocea ei melodioasă, care exprima iubire şi grijă, să mă poarte către un somn lin; eu, mângâindu-i şuviţele negre şi dese, în timp ce-şi despletea părul pentru periatul zilnic, eu, îngropându-mi faţa în el şi inhalând adânc, pentru că mirosea a ulei de trandafir.

Pe măsură ce scenele acestea din vremurile de demult ne jucau dinaintea ochilor, casa se umplea de sunetul vocii tatei, povestind una după alta păţaniile din zilele sale ca batsman cunoscut dintr-o echipă de crichet, şi despre ce făcea într-un loc şi-n celălalt, în turneu prin insulele Windward şi Leeward cu colegii lui de echipă. Chiar şi în faţa prietenelor mamei, ne arătam în lumina cea mai bună. Eram ascultătoare şi drăguţă, iar ea nu-mi cerea altceva decât să dau dovadă de bună-creştere, aşa cum mă educase. Uneori, duminica, când ne întorceam de la biserică, poate mişcate de predica pe care tocmai o ascultaserăm, mergeam la braţ spre casă, iar paşii ni se sincronizau.

Dar de îndată ce rămâneam doar noi două, dincoace de gard, în spatele uşii închise, totul se întuneca. Nu aş putea să explic de ce. Ne cuprindea ceva al cărui nume îmi scapă, şi dintr-odată nu mai iubisem şi nu mai urâsem niciodată pe cineva atât de mult. Dar spun ură– ce înţelegeam eu prin asta? Înainte, dacă uram pe cineva, pur şi simplu doream ca acea persoană să moară. Dar nu puteam dori ca mama mea să moară. Dacă mama murea, ce urma să se întâmple cu mine? Nu-mi puteam imagina viaţa fără ea. Mai grav decât atât, dacă mama murea, ar fi trebuit să mor şi eu; dacă abia puteam să mi-o închipui pe mama moartă, cu atât mai puţin mă puteam închipui pe mine însămi moartă.

Am început să am un vis. În visul meu, mergeam pe un drum neted, neasfaltat. Drumul era străjuit pe ambele părţi de palmieri ale căror frunze se întindeau atât de tare, încât se întâlneau şi se împleteau între ele, ferindu-mă de soarele care strălucea mereu. La început, păşeam repede şi uşor, iar pe măsură ce înaintam, mintea îmi era bântuită de aceste cuvinte: „Mama m-ar omorî, dacă ar avea ocazia. Eu aş omorî-o pe mama, dacă aş avea curajul“. La începutul drumului, în timp ce rosteam cuvintele acelea, tonul vocii avea o notă de optimism, ca şi cum rapiditatea şi uşurinţa paşilor îmi sugerau că nu i-aş da niciodată ocazia. Dar, pe măsură ce continua, lucrurile se schimbau. Rosteam aceleaşi cuvinte, însă tot mai încet şi cu tristeţe; paşii şi restul corpului îmi deveneau grei. Era ca şi cum mi-aş fi dat seama că nu voi avea niciodată curajul de-a o omorî pe mama, şi apoi, fiindcă îmi lipsea curajul, şansa trecea de partea ei. Nu înţelegeam cum s-a întâmplat, însă aşa stăteau lucrurile. Mama mă învăţase să iau visele în serios. Visele mele nu erau reprezentări ireale a ceva real; visele mele erau o parte din– şi una cu– viaţa reală. Când am visat asta prima dată, m-am speriat foarte tare de mama, iar ruşinea a fost atât de mare, încât nici măcar să mă uit direct la ea nu am putut. Dar, după ce visul s-a repetat iar şi iar, a devenit pentru mine ca o a doua perspectivă, şi începusem să compar întâmplările mărunte cu visul, pentru a vedea dacă indicau şansa ei, sau curajul meu.

La şcoală, am trecut printr-o schimbare majoră. Nu mai eram în aceeaşi clasă cu Gwen; acum trecusem într-o clasă cu fete cu doi sau trei ani mai mari decât mine. A fost un şoc. Fetele acelea nu-mi ofereau camaraderia celor din clasa a doua. Nu erau maleabile, nu erau prietenoase. Se aflau mereu într-o competiţie strânsă pentru note bune şi afecţiunea profesorilor, iar, între ele, insultele erau la ordinea zilei. Şi cât de pline de sine erau! Mereu îşi aranjau părul, asigurându-se că fiecare şuviţă e la locul ei; unele aveau oglinjoare în ghiozdane şi le ţineau puţin aplecate, pentru a vedea dacă pliurile de pe spatele uniformelor erau perfecte. Ba chiar practicau mersul legănat din şolduri. Stăteau drepte, împungând aerul cu sânii, şi, ce era mai rău, chiar aveau sâni cu care să se mândrească. Înainte să le văd pe aceste fete de aproape– pe când le observam doar cum se plimbau încolo şi încoace, văzându-şi de treabă–, le invidiasem pentru impresia că aerul se trage în lături pentru ele, eliberându-le de orice obstacol, ca ele să nu fie nevoite să depună nici un efort. Înţelegeam acum că aerul se dădea repede la o parte doar ca să nu fie nevoit să le suporte prea mult timp. Ce făpturi plictisitoare erau! Nu aveau idei deosebite despre cum să fie în lume; nu credeau cu siguranţă că lumea e un loc ciudat în care să trăieşti.

Iniţial, ascensiunea mea obişnuită către vârf a fost încetinită de noile materii puse înaintea mea, dar curând le-am stăpânit, şi doar o altă fată era la fel de bună ca mine. Uneori împărţeam locul întâi, alteori ea era pe primul loc, şi eu pe al doilea, iar alteori era invers. Simţind că aveam măcar atâta în comun, am încercat să mă apropii de ea, dar era o persoană atât de plictisitoare, complet incapabilă să poarte şi cea mai banală conversaţie, şi, pe deasupra, mirosea a cauciuc vechi şi cerneală albastră, încât am izbutit să nu-mi amintesc nici cum o cheamă. Bănuiam ce fel de adult va deveni– exact genul care, odată ce ar pune ochii pe mine, n-ar precupeţi nimic pentru a-mi face viaţa un calvar. Deja avea colţurile gurii lăsate în jos pentru totdeauna, de parcă ar fi zis că se născuse ştiind că nimeni altcineva nu se poartă cum trebuie şi, de asemenea, ca şi cum se născuse ştiind că viaţa era o nesfârşită dezamăgire, pe care chipul ei era pregătit să o înfrunte.

Gwen şi cu mine mergeam acasă de la şcoală ca întotdeauna şi făceam aceleaşi lucruri, însă doar simpla ei prezenţă nu mai era prilej de bucurie pentru mine, deşi mă străduiam cât puteam ca ea să nu-şi dea seama. Parcă îmi crescuse o piele nouă deasupra celei vechi, iar pielea cea nouă avea un set complet diferit de terminaţii nervoase. Dar ce i-aş fi putut spune bietei Gwen? Cum să-i explic despre degetarul care cântărea cât universuri şi despre norul întunecat care era precum un plic în care mama şi cu mine fuseserăm închise ermetic? Dacă aş fi întrebat-o pe Gwen: „Şi mama ta te supraveghează tot timpul cu coada ochiului?“, răspunsul ei ar fi fost cel mai probabil: „Maică-mea are darul de a nu scăpa nimic din vedere“. Şi dacă i-aş fi spus: „Nu mă refer la asta, mă refer la…“ Dar ce rost ar mai fi avut să continui? Nu mai eram pe aceeaşi lungime de undă. Uneori, numai când îi auzeam vocea, turuind, povestindu-mi ce făceau vechile mele prietene, simţeam că explodez; atunci îmi aminteam că era aceeaşi voce care, cândva, fusese muzică pentru urechile mele. Cât de mică mi se părea acum: un ghemotoc de „cine ce-a spus“ şi „cine ce-a făcut“.

Într-o zi, când mergeam acasă, apucând-o pe drumul cu case mari, ascunse în spatele gardurilor înalte, Gwen mi-a spus că fratele ei, Rowan, îi spusese cât de mult i-a plăcut cum m-am comportat într-o duminică, la biserică, când fusesem rugată să citesc lecţia. Apoi s-a lansat într-o poliloghie despre el, şi eu am făcut ceea ce devenise deja un obicei când eram împreună: am început să visez cu ochii deschişi. Atunci, visarea cea mai frecventă presupunea scene cu mine trăind singură în Belgia, un loc pe care îl alesesem când citisem într-una dintre cărţile mele că Charlotte Brontë, autoarea romanului meu preferat, Jane Eyre, petrecuse acolo un an sau cam aşa ceva. Îl mai alesesem şi pentru că îmi închipuiam că e un loc unde mamei i-ar fi greu să ajungă şi, prin urmare, ar fi nevoită să-mi scrie scrisori adresate în felul acesta:

Către: Domnişoara Annie Victoria John

Undeva,

Belgia

Mergeam pe o stradă din Belgia, îmbrăcată cu o fustă care îmi ajungea până la glezne şi cărând o geantă plină cu cărţi pe care, în sfârşit, le puteam înţelege, când, deodată, am auzit aceste cuvinte ieşind din gura lui Gwen: „Cred că ar fi atât de frumos dacă te-ai căsători cu Rowan. Atunci, vezi tu, am putea fi mereu împreună“.

Am fost adusă înapoi în prezent şi m-am oprit, împietrind pentru o clipă; apoi am rămas cu gura căscată şi tremurând din toate încheieturile. Nu-mi venea să cred, de aici mi se trăgea, dar, ca să înţelegeţi cât de mult ne îndepărtaserăm una de cealaltă, ea a crezut că am rămas cu gura căscată şi tremurând din toate încheieturile fiind cuprinsă de cea mai desăvârşită bucurie la auzul vorbelor ei. Şi când am întrebat „Ce-ai spus?“, ea a răspuns: „O, ştiam că o să-ţi placă ideea“. M-am simţit atât de singură; ultimul om de pe planetă nu s-ar fi simţit atât de singur ca mine. M-am uitat la Gwen. Să fie chiar ea? Era Gwen. Omul pe care-l cunoşteam de când lumea şi pământul. Totul era la locul lui. Dar, în acelaşi timp, ceva groaznic se întâmplase şi nu puteam să-mi dau seama ce.

Aceea a fost clipa în care am început s-o evit pe Gwen şi plimbările noastre zilnice spre casă. Am încercat să nu o fac atât de des încât să observe, dar cam la fiecare trei sau patru zile îi spuneam că, fiind în clasa cea nouă, lucrurile erau foarte solicitante şi, având în vedere toate cele, aveam de rezolvat câte ceva când aici, când dincolo. O însoţeam până la poarta şcolii, unde ne sărutam la despărţire, iar apoi, după ce trecea suficient timp, plecam de la şcoală. Într-o după-amiază, m-am întors acasă pe alt drum, pe Market Street. Pe Market Street erau toate magazinele, iar eu mergeam încet, privind la vitrine, deşi nu eram deloc interesată de marfa expusă. Ce căutam, de fapt, deşi mi-a luat o vreme să-mi dau seama, era propria mea reflecţie în geam. Mă vedeam acolo, agăţată printre cupoane de materiale, printre pălării şi pantofi de duminică, printre lenjerie de bărbaţi şi de damă, printre oale şi tigăi, printre mături şi săpunuri de gospodărie, printre caiete, şi stilouri, şi cerneală, printre medicamente pentru dureri de cap şi medicamente pentru răceală. Mă vedeam printre toate aceste lucruri, dar, într-atât mă înstrăinasem, încât nu ştiam că sunt chiar eu. Tot capul îmi era aşa de mare, iar ochii mei, mari şi ei, se holbau din capul meu mare, de parcă o teamă bruscă pusese stăpânire pe mine. Pielea mea era neagră într-un fel pe care nu-l mai observasem înainte, de parcă cineva ar fi aruncat funingine pe fereastră exact când treceam eu, şi toată s-ar fi aşternut pe mine. Pe frunte şi pe obraji aveam mici umflături, fiecare cu un moţ alb, perfect rotund. De sub pălărie, codiţele îmi ţâşneau în toate direcţiile; gâtul lung şi subţire îmi ieşea din cămaşa uniformei. Una peste alta, arătam bătrână şi nefericită. Nu cu mult timp înainte, văzusem o reproducere a unei picturi intitulate Tânărul Lucifer. Îl ilustra pe Satan, singur şi gol pe o stâncă neagră, tocmai izgonit din Rai pentru toate faptele sale rele. Totul în jurul lui era pârjolit şi negru, ca şi cum locul fusese devastat de un incendiu violent. Pielea îi era aspră, la fel şi toate trăsăturile. În loc de păr, avea şerpi vii, în poziţie de atac. Satan zâmbea, dar era genul de zâmbet afişat doar de faţadă. Simţeai că în adâncul sufletului era cu adevărat singur şi nefericit din cauza felului în care se petrecuse totul. Stăteam acolo, surprinsă de această schimbare din mine, când toate aceste gânduri mi s-au năpustit în minte, şi deodată mi s-a făcut atât de milă de mine, că era gata-gata să mă aşez pe trotuar şi să plâng, deja simţind amăreala sărată a lacrimilor.

Era pe cale să fac acest lucru, când am observat patru băieţi, pe partea cealaltă a străzii, care se uitau la mine, făcându-mi o plecăciune şi spunându-mi, cu voce exagerată, prefăcându-se că sunt bărbaţi maturi, din perioada victoriană: „Salutările mele, doamnă. Cum vă simţiţi în după-amiaza aceasta?“ şi „Ce plăcere să ne întâlnim aşa, întâmplător“ şi „Ne revedem din nou, după tot acest timp“ şi „Ah, soarele străluceşte şi străluceşte numai pentru dumneavoastră“. Nici n-au terminat bine cuvintele, că s-au şi cocoşat de râs. Deşi nu mi se mai întâmplase până atunci ceva de felul acesta, am ştiut imediat că sunt rău-intenţionaţi şi că nu făcusem nimic să merit asta, în afară de a sta acolo, singură. Eram mai mică decât ei şi, după uniforme, mi-am dat seama că erau de la şcoala mea, din clasele de băieţi. M-am uitat la feţele lor. Nu-l recunoşteam pe primul, nu-l recunoşteam pe al doilea, nu-l recunoşteam pe al treilea, dar îl ştiam pe al patrulea; era un chip din istoria mea de demult. Cu mult timp în urmă, în copilărie, mamele noastre erau cele mai bune prietene, iar el şi cu mine ne jucam împreună. Îl chema Mineu, şi eu eram mândră că el, un băiat cu trei ani mai mare, se juca cu mine. Desigur, în toate jocurile eu primeam rolurile cele mai mărunte. Dacă ne jucam de-a cavalerii şi dragonii, eu eram dragonul; dacă ne jucam de-a descoperirea Africii, el descoperea Africa; el era şi şeful triburilor sălbatice, care încercau să împiedice descoperirea, iar eu, servitorul lui, unul de altfel nu prea deştept; dacă ne jucam de-a fiul risipitor, el era fiul risipitor, şi tatăl fiului risipitor, şi fratele gelos, iar eu, un om bun la toate.

Odată, într-unul dintre jocuri, s-a întâmplat ceva groaznic. Un individ îi ucisese de curând pe iubita lui şi pe-un bărbat, cel mai bun prieten al său, când îi găsise împreună într-un bar. Sângele lor îl împroşcase din cap până în picioare. S-a dus apoi la poliţie, cu maceta cu care îi omorâse în mână şi însoţit de alţi clienţi ai barului şi de câţiva oameni pe care i-au întâlnit pe drum. Uciderea celor doi s-a transformat repede într-un scandal în toată regula, iar cel mai popular calypso din acel an vorbea despre asta. A devenit un scandal în toată regula, pentru că ucigaşul se trăgea dintr-o familie veche, înstărită şi respectabilă, şi toată lumea se întreba dacă va primi pedeapsa pentru crimă, adică să fie spânzurat; de asemenea, a devenit un scandal pentru că toată lumea o cunoscuse pe femeie şi toţi îi preziseseră un sfârşit tragic. Tot ce ţinea de acest caz a devenit repede spectacol. În timpul înmormântărilor bărbatului şi femeii, oamenii se înşiraseră pe străzi, şi apoi au însoţit cortegiile funerare de la biserică până la cimitir. În timpul procesului ucigaşului, sala de judecată era mereu plină. Când judecătorul l-a condamnat la moarte prin spânzurare, întreaga sală a rămas şocată. În dimineaţa în care a fost spânzurat, oamenii s-au adunat afară, lângă închisoare, şi au aşteptat până când clopotul bisericii închisorii a bătut, semn că execuţia se încheiase. Mineu şi cu mine îi auziserăm pe părinţii noştri vorbind atât de mult despre aceste eveniment, încât nu a trecut mult până ce el a inventat un joc pe tema asta. Ca de obicei, Mineu interpreta toate rolurile mari. El îl juca pe bărbatul ucis şi pe ucigaş, alternând între roluri; în jocul lui, iubita nu spunea nimic. Când ajungea cazul la tribunal, Mineu juca rolul judecătorului, juraţilor, procurorului şi condamnatului care stătea boxa acuzatului. Nimic nu era mai amuzant decât să-l vezi pe el, cu nişte zdrenţe drept perucă, în rolul judecătorului, autocondamnându-se; nimic nu era mai amuzant decât să-l vezi, în rolul spânzuratului beat, spânzurându-se singur. Şi după ce se spânzura, eu, în rolul mamei, mă apropiam de trupul lui întins pe pământ şi boceam. Apoi ne ridicam şi o luam de la capăt.

1 Desert cremos, făcut din lapte, zahăr, gelatină (sau amidon), migdale şi vanilie.