Nimic

... întunericul vâscoasă mângâiere mai bună decât strigătele acoperite de praf ale străzii strigătele care se lipeau de geamuri ca saliva de pereţii băilor publice unde te spălai în octombrie apa rece ca moartea unui câine în şanţ... ochii închişi sunt porţile nu poarta luminii nu poarta iadului poarta către nimicul confortabil către mocirlă către locul unde gândurile îşi pierd picioarele şi se târăsc ca melcii peste o piatră de mormânt netăiată... ce zgomot? Roţi? Roţi zdrobind ceva moale? Sau doar creierul meu zdrobit sub talpa acestei zile lungi ca o gumă de mestecat lipită de scaun într-o gară care curge ca un pârâu negru plin de scame şi resturi de mâncare şi ambalaje mototolite... curge spre? Spre mare? Dar marea e doar o baltă mai mare o cloacă cosmică unde navele cu pânze rupte ale ambiţiei se scufundă în monotonia apei stătute unde plutesc feţe umflate feţe cu ochii deschişi uitând să se închidă să viseze... prosternare da ăsta e adevărul prosternare nu înaintea lui Dumnezeu Dumnezeu e un cuvânt scobit un ţânţar mort pe pervaz înaintea cui? Înaintea Molochirului indiferenţei înaintea maşinăriei enorme a nimicului care macină fără rost fără alt scop la marginea satului unde copiii aruncă pietre şi râd cu guri fără dinţi... trupul meu e un corp abandonat pe acest scaun pe acest pat pe acest trotuar ud de ploaia artificială ploaia din ţevile ruginite ale destinului sau poate doar sudoare sudoarea scabroasă a anxietăţii se lipeşte de haine ca o a doua piele... sunt un corp abandonat printre alte corpuri abandonate neîngrijite neîmbrăcate neînvăţate îndrăzneţe ne... ne... neştiute pur şi simplu neştiute ca nisipul de sub un covor scump în casa unui bogătaş care calcă fără să simtă fără să audă scrâşnetul infim al fiecărei particule zdrobite sub talpa lustruită... am visat odată... ochii închişi da încă mai pot vedea culorile dinăuntru culori stinse ca florile uscate într-o carte veche un cer albastru fals un soare galben ca gălbenuşul de ou stricat iarbă verde dar un verde toxic ca otrava de şobolan... o cădere mai lentă o amorţire a simţurilor în timp ce pământul se apropia inevitabil rotund şi nemilos ca un ochi gigant care nu clipeşte... ochiul societal da acel ochi monstruos care priveşte dar vede doar forme abstracte cifre grafice linii pe ecrane burse deficit nu vede rănile nu vede sângele care se amestecă cu ploaia şi cu apa de canal şi se duce spre... spre aceeaşi mare stătută acelaşi nimic... de ce să deschid ochii? Pentru a vedea zidul acela murdar cu afişe promiţând fericire ca un vânzător ambulant de ceasuri false? Pentru a vedea oamenii care se ciocnesc ca nişte bile de biliard goale în urma unui şut mecanic? Sau pentru a vedea propriile mâini tremurând pe genunchi nişte păianjeni obosiţi ţesând pânze întrerupte peste o prăpastie... mai bine închis mai bine în întunericul acesta vâscos care miroase a propria mea respiraţie stătută... aici cel puţin pot să mă prosternez în linişte fără să fiu văzut fără să fie aşteptat ceva de la mine nici măcar o rugăciune doar tăcerea şi senzaţia că mă topesc că mă diluez că devin parte din mocirlă din praful de sub pat din zgomotul de fond al universului acel zumzăit alb fără sfârşit... inutil totul e inutil efortul dragostea lupta visul chiar şi abandonul e inutil pentru că presupune că a existat ceva de abandonat ceva care a avut valoare dar nu a existat niciodată doar o agitaţie febrilă în vid un dans al moleculelor în beznă numărul lui Avogadro... dansul... am dansat odată... sau a fost o închipuire? Miros de transpiraţie şi parfum ieftin lumina intermitentă o mânecă de sacou udă de bere atingerea aceea accidentală care a scăpărat ceva ceva ce s-a stins imediat ca un chibrit în vânt... vânt... simt vântul pe faţă? E geamul deschis? Sau e doar suflul gurilor vorbind despre mine acolo unde nu pot auzi cuvintele doar suflul gol ca inima asta bătând mecanic între coaste un motor prost uns scârţâind spre oprire... oprire... da... oprirea... liniştea... ochii închişi... ochii închişi... doar negru... doar alunecare întunecată.

... spre nimic. Nimicul confortabil. Nimicul etern. Nimicul. Nimic. Nimic. Nimic.

nimicul... extremism al întregului unde fugim când nu mai suntem iubiţi când aerul pe care-l respirăm este gudron şi copiii aleargă cu burţile goale prin liziere... întunericul este camaradul nedespărţit al subconştientului locul în care pornim revoluţii interioare unde cerşim violenţă cu mâinile căuş unde mizeria propriul organism se strânge într-o sită densă precum mii de ochi adunaţi într-o chiuvetă care miroase a urină interioară sentimente scobite cu o linguriţă de metal care se mişcă viermănos în carne... mii de ochi care ne judecă ne pândesc la fiecare colţ ne iscodesc şi se destramă demonstrând firea de plastilină a caracterelor italice... noi suntem întuneric noi acoperim lumina farurilor camioanelor încărcate cu sinistraţi care vor roade oasele caselor pe care le-am construit... acest întuneric al reţelelor societale cuvinte îngrămădite în burta unui câine călcat de tren ziduri ale ochilor şi minţilor stoarse cârpe murdare... nimic fără cunoaştere orizont frică abis ajunge oriunde şi nicăieri simultan.

Nimic congenital. Nimic poliglot. Nimic bipolar. Nimic. Nimic.