| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Ioan BarbMuşc din mărul acru Strig însă nimeni nu mă aude mă adâncesc în mine şi încerc să îmi găsesc un sens păşesc pe urmele ce strălucesc în nisipul cald chipul meu ţintuit ostatic al umbrei mă mişc cu paşi sacadaţi prin spasmele clipei mă urmăresc imagini vechi se suprapun pe foşnetul de mătase al celor ce vin Dispărând eşti tot mai aproape În curând nu va mai exista timp pentru dragoste trecem apatici prin poarta dintre zile şi nimeni nu este trist nu pune întrebări nici un suflet nu îşi cere sclipirea înapoi fără a aştepta ceva în schimb caut printre ore clipa în care mă voi îndrăgosti voi alerga după tine dar în zadar îţi voi repeta că te iubesc mă vei privi cu răceală ca pe un cunoscut oarecare vei călca apăsat prin poarta dintre nopţi fără să îţi fi înscris pe răbojul din sânge o frântură măcar din ADN-ul meu Când sunetul devorează poemul E un teren arid undeva chiar mai aproape decât ştiam că e când trece prin el gândul se înspăimântă mi se lipeşte de tălpi încât nu mai pot înainta iar miasma lui stârneşte dangătul clopotelor deviază naşterea orelor de aceea din clepsidră cad bucăţile de anotimp fără noimă fără contur undeva îşi deschide timpul capacele cornetele de gheaţă se învârtesc amestecând silabele până când limpezite poemele se preling Aştept ora fatidică Aştept ora fatidică încă necunoscută pană acum tainicul ei ecou străbătând timpul din viitor spre trecut sunetul ei umbrindu-ne şi apele destinului curgând limpezi din nimic spre acelaşi început Aud răcnetul fricii Aud răcnetul de leopard înfiorând totul înapoia mea închizând forţat pleoapele fiecărei zile îl aud sacadat scrâşnind izvorât din nehotărâtul târziu vibrând peste iluzii stârnind valuri de amintiri în marea deşartă simt rânjetul hâd al stelelor sparte pojghiţa lor de nemurire deschisă pentru o clipă de veşnicie de aripa abisului purtând nimicitorul pârjol Mă alintă izbăvitorul nimic Mă alint la trecerea înspre asfinţit străbat pe calea cea strâmtă inhalând abur izbăvitor aud tot mai clar scâncetul chemării gânguritul de prunc giulgiul apropierii foşnind în spatele meu abisul ei împovărător aşa cum nu rămâne niciun povârniş neurcat nici un sunet neauzit nicio iluzie neîntrupată tot aşa se va arăta şi clipa cea grea a cunoaşterii depline acelaşi început continuu animând orele prelinse din eternul sfârşit |