Fata cu acul şi făcătoarea de îngeri

• Regia: Magnus von Horn

• Scenariul: Magnus von Horn, Line Langebek

• Distribuia: Vic Carmen Sonne (Karoline), Trine Dyrholm (Dagmar), Besir Zeciri (Peter), Joachim Fjelstrup (Jřrgen), Tessa Hoder (Frida), Avo Knox Martin (Erena), Anders Hove (Judecătorul), Ari Alexander (Svendsen)

• Producători: Malene Blenkov, Mariusz Wlodarski

• Cinematografia: Michal Dymek

• Editare: Agnieszka Glinska

• Muzica: Frederikke Hoffmeier

• Compania de producie: Nordisk Film Danemarca, Lava Films, Nordisk Film Suedia, Film în Väst, EC1 Lodz, Centrul de Film din Silezia Inferioară

• Design de producie: Jagna Dobesz

• Durata: 123 min.

• Filmările au avut loc în Polonia (Klodzko, Bystrzyca Klodzka, Lodz)

• Premiera mondială a fost pe 15 mai 2024, la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes; în ianuarie 2025 s-a lansat în Polonia şi în Danemarca

• 35 de premii şi 31 de nominalizări (*până în sept. 2025)

Regizor şi scenarist suedez, Magnus von Horn (n.1983) s-a născut în Göteborg, Suedia, dar şi-a dezvoltat cariera cinematografică în Polonia, unde a studiat la prestigioasa Şcoală Naţională de Film Televiziune şi Teatru din Lodz, la care au fost studenţi şi Krzysztof Kieslowski, Roman Polanski şi Andrzej Wajda. Cel mai recent film al său, Pigen med nĺlen/ The Girl with the Needle (2024), a fost selectat în competiţia pentru Palme d’Or la Cannes, în 2024, şi a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun film internaţional, în 2025.

Cunoscut pentru explorarea psihologică a violenţei şi moralităţii în filmele sale, în scenariul filmului Fata cu acul, von Horn alături de Line Langebek atacă o poveste reală cutremurătoare, inspirată din cazul Dagmar Overbye, considerată până azi cea mai mare criminală în serie din istoria Danemarcei. Cu acţiunea plasată în Copenhaga anului 1919, imediat după Primul Război Mondial, von Horn construieşte o dramă cu accente de horror psihologic, mărturisind că s-a simţit provocat să transforme istoria macabră a ucigaşei de bebeluşi într-o formă vizuală profund umană şi poate tocmai de aceea mută atenţia de la Dagmar şi spune povestea prin ochii Karolinei, o tânără croitoreasă care descoperă atrocităţile comise de femeia care îi promisese ajutor. Singură, însărcinată şi concediată, Karolina se zbate să supravieţuiască într-un moment crunt al istoriei şi nu îşi permite să trăiască bucuria maternităţii.

Deschiderea filmului este fantasmatică, una dintre cele mai tulburătoare secvenţe, pentru că fixează tonul şi direcţia estetică în cheie expresionistă. Chipurile distorsionate, topindu-se unele în altele, creează nelinişte şi par să se contamineze reciproc. Suprapuse, dizolvate în negura cadrului, chipurile terifiante evocă o lume a morţilor care nu se desprind de cei vii.

Supranumită de ziare făcătoarea de îngeri, Dagmar (Trine Dyrholm) îşi ascunde crimele în spatele magazinului cu bomboane, întocmai ca în basmul Hänsel şi Gretel. Mame disperate aduc bebeluşii pentru adopţii clandestine, fără să bănuiască sfârşitul crud pe care îl vor avea. Prin mijloace artistice subtile, Trine Dyrholm domină ecranul şi conferă personajului Dagmar o prezenţă austeră şi o rigiditate emoţională care funcţionează în contrapunct cu vulnerabilitatea Karolinei. Departe de a-i justifica atrocităţile, regizorul conduce acţiunea astfel încât observăm că Dagmar nu este o criminală sociopată, ci o femeie dependentă de eter, terorizată să nu piardă controlul şi terifiată de confruntarea cu propriii demoni.

Actriţa daneză Vic Carmen Sonne în rolul Karolinei oferă una dintre cele mai delicate şi emoţionante performanţe de actorie, construindu-şi personajul prin gesturi subtile şi expresii faciale încărcate de tensiune. Ansamblul trăsăturilor ei ferme, cu ochi mari şi expresivi, părul dezordonat, conferă personajului un aer răvăşit, conturând portretul autentic al unei femei care se zbate să supravieţuiască. Sonne trece cu măiestrie de la o privire goală, sau plină de durere, la momente de nedumerire şi curiozitate. În rarele momente de bucurie, ochii ei capătă expresia inocenţei. Karoline, prin prezenţa sa tăcută, aminteşte de personajele feminine din timpul cinematografului mut.

Alegerea de a filma alb-negru a fost inspirată de fotografia de epocă şi este compatibilă imaginii lumii mutilate de război. Cinematografia lui Michal Dymek se bazează pe contraste dure, cu lumini reci şi umbre apăsătoare. Alb-negrul scoate în evidenţă texturile, hainele ponosite, zidurile reci, mobilierul auster, trupurile şi străzile murdare, cenuşiul vieţii cotidiene, devenind veritabil document al suferinţei şi instrument al neliniştii.

Unul dintre aspectele definitorii ale filmului Fata cu acul este atmosfera apăsătoare, susţinută de ritmul deliberat lent, aproape hipnotic, alternând cadre fixe, compuse riguros, marcate de simetrie sau dezechilibru, cu perspective înguste, claustrante. Von Horn estetizează suferinţa, secvenţele sunt construite cu atenţie, amintind cumva de putregaiul florilor răului şi tocmai această incursiune într-un univers sordid face ca filmul să fie memorabil.

Filmul The Girl with the Needle propune o imagine a monstruozităţii diferită de horror-ul convenţional. Apariţia soţului mutilat al lui Karoline este un moment-cheie. Peter (Besir Zeciri) apare ca un corp devastat, purtând pe chip urmele violenţei războiului. Imaginea alb-negru accentuează privirea stinsă şi liniile fizionomiei, decupează trăsăturile distruse de suferinţă, iar lumina rece îi conferă alură spectrală. Corpul său devine un tablou al ruinei, imaginea lumii sfâşiate de război. Revenirea acasă nu-i aduce linişte, iubire sau sprijin din partea soţiei, ci durere şi respingere. Pentru Karoline, îndrăgostită de un alt bărbat căruia îi poartă copilul, soţul întors din război este un străin, îl priveşte ca pe o povară, el este amintirea vie a catastrofei, a durerii şi a neputinţei. În sens simbolic, el poate fi văzut ca oglinda destinului soţiei sale, Karoline: aşa cum trupul lui este mutilat, la fel viaţa ei este distrusă, compromisă de un context istoric care îi blochează orice ieşire.

Peter şi Dagmar, făcătoarea de îngeri, reprezintă două feţe ale monstruosului: hidosul vizibil pe chipul mutilat de război, în primul caz, şi odiosul invizibil, în cazul femeii care ucide bebeluşi. Dagmar ascunde monstruozitatea în gesturi şi fapte, ea nu poartă semnele groazei pe chip, dimpotrivă, apare carismatică, cu autoritate care inspiră încredere. Cruzimea ei este invizibilă, rafinată prin disimulare, cu atât mai terifiantă, cu cât se ascunde sub masca normalităţii.

Coloana sonoră refuză convenţia şi impune tensiune continuă, transformând trecutul într-o experienţă viscerală. Compozitoarea Frederikke Hoffmeier (cunoscută ca Puce Mary), activă în zona experimental-electronică, introduce texturi acustice care frânează nostalgia şi tulbură imaginea alb-negru. Povestea plasată în Copenhaga anului 1919 este însoţită de o coloană sonoră care aparţine prezentului nostru fragmentat şi plin de anomalii. Hoffmeier combină elemente electronice distorsionate cu percuţii subtile pentru a crea un peisaj auditiv ce reflectă complexitatea emoţională a personajelor. Sunetele disonante şi structurile neconvenţionale amplifică anxietatea, izolarea şi confuzia, transformând muzica într-un vehicul al explorării psihologice.

Titlul filmului creează tensiune între aparenţă şi violenţă, între inocenţă şi cruzime şi funcţionează sugestiv pe mai multe paliere: se sugerează meseria eroinei şi se face referire directă la practica macabră când bebeluşii nedoriţi erau ucişi prin înfigerea unui ac în fontanelă. Dramatică era şi realitatea sumbră a avorturilor clandestine din perioada comunistă din România.

Tulburător şi captivant, Fata cu acul este un film aproape hipnotic în care von Horn examinează trauma postbelică şi vinovăţia printr-un limbaj cinematografic care îmbină realismul cu accente de horror, într-o poveste despre legătura dintre două femei, unde fiecare dezvăluie ceea ce cealaltă încearcă să ascundă.