Cinismul smerit al unor metafore (1)

A.E.: „Viaţa socială? Uneori aidoma unei odăi în care doreşti să intri crezând că acolo se află mai mulţi oameni, dar în care nu găseşti pe nimeni.”

*

Visul: o iluzie încrezătoare în sine însăşi, activă.

*

Subtilitatea acrimonioasă, bătând spre maliţie a textului lui X, îi îndepărtează sau îi apropie cu precădere pe cititorii săi? A.E.: „Curioasă întrebare. Evident că îi poate apropia dintr-o curiozitate de acelaşi tip maliţios.”

*

Apărând mai complicată decât lumea reală, lumea onirică e mai liberă. Complicaţia însemnând în acest caz libertate.

*

„Funcţia catartică a unei invenţii tehnice sau artistice, a unei descoperiri ştiinţifice: ea eliberează omul fie la nivelul «fizic» (munca), fie pe plan psihic, social etc… Eu vreau să arăt funcţia catartică a unei înţelegeri corecte a mitului. Ea eliberează omul (modern) de anumite inhibiţii care îl făceau incapabil să iubească propria sa preistorie (şi istorie…).” (Mircea Eliade).

*

A.E: „Prezentul devine trecut, din trecut ia naştere mitul, o stagnare vizionară peste timpuri. În regulă, nu-i aşa, colega?”

*

Cinismul smerit al unor metafore.

*

Drumul continuă, dar până unde? Până când? Ah, drumul, acest abis politicos.

*

Senectute. Altul la chip, lăuntric acelaşi, asemenea unui Ianus ce-şi schimbă doar una din cele două feţe.

*

„Am putea aproape afirma că toată filosofia romană propune o vastă consolare: contra supărării şi durerii, suferinţei şi necazului, tristeţii şi încercărilor sorţii, bolii şi morţii, exilului şi bătrâneţii, mâhnirii şi singurătăţii, anxietăţii şi melancoliei, rupturii şi decepţiei, există întotdeauna un text, o pagină, o scrisoare, un poem, o fabulă, un paragraf, un rând, un citat al unui filosof roman care acţionează ca un tonic. Am căuta în van vreun ajutor asemănător în filosofia idealistă greacă, evoluând în cerul ideilor fără mare preocupare pentru realitatea lumii concrete.” (Michel Onfray).

*

Misterele capitale ale vieţii tale s-ar putea să fie cele pe care le trăieşti fără a le realiza condiţia.

*

Un vis contează în sine, indiferent de raporturile sale cu realul. Adaptarea sau inadaptarea sa la real, teme ale realului.

*

Devenim noi înşine inclusiv în pasivitate, în neputinţă, în absenţă. Totuşi devenim.

*

Timpul e calm în natura sa generică. Doar momentele sale uneori zburdă capricios precum nişte copii neastâmpăraţi, putând produce pozne dezagreabile.

*

„Avântat, viril, instinctiv şi puternic, berbecul simbolizează forţa originară ce trezeşte omul şi lumea şi care asigură refacerea ciclului vital, atât în primăvara vieţii, cât şi în celelalte anotimpuri. Iată de ce el îmbină impetuozitatea şi generozitatea cu o încăpăţânare ce poate să ducă până la orbire. În acest fel îl înţeleg astrologii, pentru care semnul Berbecului – pe care soarele îl străbate în fiecare an începând cu 21 martie, ziua echinocţiului de primăvară – este o reprezentare cosmică a puterii animale (sau însufleţitoare) a focului, care este, în acelaşi timp, creator şi distrugător, orb şi răzvrătit, haotic şi dezlânat, generos şi sublim.” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant).

*

Un egotism tandru. A-ţi reciti propriile texte vechi în bună parte uitate, în care ai senzaţia că te regăseşti.

*

Lucruri care se regăsesc în textul poetic aidoma obiectelor care, la o anume cădere a luminii, posedă umbre lungi.

*

Cine a spus că necunoscutul e un viciu al timpului?

*

Poate că nu tu te apropii sau te îndepărtezi de real, ci realul se apropie sau se îndepărtează de tine, după voia sa suverană.

*

„Primul om care a preferat să înjure decât să dea cu piatra poate fi considerat inventatorul civilizaţiei.” (Freud).

*

„Noul Testament descrie o comunitate aşezată, trăind sub jurisdicţie străină, dar păstrându-şi cutumele şi legea religioasă. În această comunitate vine un alt fel de profet – care nu doar avertizează împotriva păcatului şi a nepăsării, ci se descrie pe sine drept calea, adevărul şi viaţa. El predică noi moduri de gândire, noi moduri de a trăi fără planuri, porunci sau ordine, încredinţându-se doar iubirii de Dumnezeu şi iubirii aproapelui. (…) Sigur că putem vedea în această nouă atitudine faţă de viaţa religioasă o consemnare a unei importante tranziţii în gândirea socială, de la sfera poruncilor la cea a relaţiilor libere între oameni, care, neavând un scop unic, sunt legaţi unii de alţii prin regulile pământeşti ale cooperării.” (Roger Scruton).