Ne războim de zor cu furnicile (3)

„O pâine recunoscută de Cartea Recordurilor drept cea mai veche din lume se află la Muzeul de Istorie «Paul Păltenea» din Galaţi. A fost prezentată într-o expoziţie la Genova, în 1892, şi apoi adusă în ţară de unul dintre membrii echipajului crucişătorului «Elisabeta». Pâinea care are acum 133 de ani, a trecut din muzeu în muzeu, a fost retrasă din expoziţii în perioada comunistă şi redescoperită în 2009, în stare aproape intactă. Deşi, în urma analizelor făcute la Facultatea de Ştiinţa şi Ingineria Alimentelor Galaţi, s-a constatat că nu mai are proprietăţi nutritive, pâinea nu este mucegăită sau deteriorată. Se păstrează acum în condiţii speciale şi este expusă rar.” (Dilema, 2025)

*

Prietenia aidoma unei mese îmbelşugate, amiciţia aidoma unei gustări frugale.

*

Admiraţia şi iubirea, stări distincte. Admiraţia purcede din intelect, iubirea din zona afectivă. Admiraţia implică o gradare, reprezintă punctul culminant al unei ascensiuni, iubirea autentică e refractară la orice relativizare. Mi-e jenă să recunosc acum: l-am admirat prea mult pe Blaga pentru a-l putea iubi nemijlocit. Cu toate că se cuvine a recunoaşte mereu că a fost omul providenţial al tinereţii mele.

*

O virtute ce se consumă prin întârzieri, derute, impasibilităţi, prin însăşi derularea vieţii care e predispusă a o macera spre a se recunoaşte pe sine.

*

Întrebări pe care ne deprindem a ni le adresa nouă înşine, întrucât nu cutezăm a I le adresa lui Dumnezeu.

*

„Suferinţa este (…) o vizită a lui Dumnezeu, un fel de sacrament nemaiauzit, prin care Fiinţa Eternă vine la noi, pe fondul unui neant, al unei absenţe în care privaţiunea, nu numai de un lucru, ci de un lucru iubit, posedat ori dorit, înseamnă Dumnezeu şi poate produce un har. (…) Este o vizită, dar una misterioasă, o vizită a fiinţei supreme, pătrunzând în noi tocmai prin acea împuţinare a fiinţei noastre, prin acea lezare a iubirii noastre…” (Monseniorul Vladimir Ghika).

*

Vârsta: o fiinţă a timpului.

*

Scriptor. Noul în viaţă, un factor ambiguu. În măsură a te deschide spontan către tine însuţi şi a te supune unui risc. Riscul purcede din natura sa dibuitoare precum a unui fluture plutind între pământ şi cer, pentru a insinua distanţa fatidică ce le desparte, fără a-ţi putea da seama dacă se va opri undeva sub privirile tale.

*

O lume fără mister ar fi asemenea unui infirm care se poate deplasa doar într-un cărucior.

*

„Două perle de înţelepciune despre patriotism, vorbe culese de altcineva, dar care merită date şi altora: «Patriotismul este ultimul refugiu al ticălosului» (Samuel Johnson) & «Pentru un suflet bun, patria este întregul univers» (Democrit).” (Dilema, 2025)

*

Sacralitatea colectivă. Primejdia acesteia de a aluneca spre formalism ritualic, spre expoziţie socială, spre cutumă. În solitudinea sa pioasă, credinciosul se cuvine a se privi în oglinda sufletului nu numai spre a se vedea pe sine, dar şi pentru a-L vedea pe Dumnezeu.

*

A.E.: „Ne războim de zor cu furnicile, în vreme ce vulturii ne măsoară condescendent din altitudinea zborului lor.”

*

Lucruri care cad, se îndoaie, se deformează, se sfărâmă, dar cum am putea exista în absenţa acestora? Viaţa nu cuprinde o serie de pierderi în beneficiul unei nostalgii a lor recuperatoare?

*

„Singurul vecin bun este cel care face zgomot în acelaşi timp cu tine” (Ambrose Bierce).

*

Durata bergsoniană: o poezie a timpului.

*

„Îmi aduc aminte de Metamorfoza lui Kafka şi mă gândesc că, în credinţele a foarte multor popoare, oamenii, murind, se transformă în animale. Evident, Kafka nu se gândea la moarte – ci mai degrabă la o regresiune zoologică, la o «cădere» în nivelurile inferioare ale vieţii organice. Diminuarea aceasta, solidarizarea cu existenţele larvare, făcea fără îndoială parte din teoriile şi coşmarurile lui Kafka. Dar e interesant de remarcat că şi moartea ca atare e considerată, la nivel folcloric (deci religios), regresiune într-o existenţă larvară, o diminuare de natură ontologică. S-ar putea deci ca în viziunea atât de «modernă» a lui Kafka să se regăsească o foarte veche spaimă de moarte, îngropată undeva în inconştient.” (Mircea Eliade).

*

Lucruri care se ivesc capricios spre a spori semnificaţia celor pe care încă le ascund.

*

Simetria fantastică a umbrei cu trupul tău, textul pe care-l produci, aidoma umbrei.