Ce vede ochiul care nu se vede

Biograful Sarane Alexandrian spunea despre pictorul, sculptorul şi poetul Victor Brauner că şi-a anticipat destinul, în fiecare dintre tablouri (consider eu şi prin poeme), devoalându-şi identitatea, pe scena avangardei româneşti, fiind considerat un veritabil inovator al lexicului vizual şi inventând astfel noţiunea de pictopoet. Cred că Angela Baciu, care şi-a intitulat recentul volum i-am scris lui Brauner un poem, apărut la prestigioasa editură Cartea Românească, a pornit de la premiza unui colaj de sensuri, în linie suprarealisă, folosindu-se de acest pretext liric al corespondenţei cu artistul citat. Volumul conţine trei cicluri, Ochiul lui Brauner, Cu trovanţii nu-i de glumit, Sindromul ariciului şovăielnic, iar ceea ce se inoculează în mintea lectorului, în primul rând, este că avem de-a face cu poeme în care vizualul se dovedeşte dominant, căci, fără să exerseze şi în pictură, Angela Baciu are propriul fel de a se manifesta ca pictopoetă.

Prima parte, Ochiul lui Brauner, conţine douăzeci şi două de poeme, cu titluri ce potenţează tema, fie că sunt reduse la un singur cuvânt-simbol, fie că reprezintă sintagme/ construcţii nominale sau verbale, dau câteva exemple: aşteptare, descântec, final, pe cale de dispariţie, tablou: femeia-peşte, moartea dă târcoale, zice Brauner, nu deranjaţi etc. Un laitmotiv al acestui capitol este ochiul, simbolistica sa fiind una ce aminteşte de metafora din pictura lui Brauner, care se va configura, mai tîrziu, şi în viaţa reală a pictorului.

La Angela Baciu, imaginarul poetic pare fixat în cadre mai degrabă de interior, precum mese, scaune, pat, caldarâm, în timp ce ochiul se dematerializează, metamorfozat în spirit, căci: „doar în timpul/ şedinţelor de spiritism/ ochiul său revine acasă/ se aşază la masă/ scrie necrologul” (rana din ochi). Ca într-un puzzle, pictopoetul apare fragmentat şi este misiunea lectorului să-l recompună, pas cu pas, poem cu poem, printr-un ludic al inteligenţei, aşa încât fiinţa lui să redevină plenară: „în urechea dreaptă/ un ciocan ruginit/ deasupra capului/ umbrela de ploaie/ ceva nedeslujit/ în creştet/ pictopoetul/ în mii de bucăţi”. Pe fondul unei tristeţi care „o ia la galop”, peisajul capătă o stranietate generatoare de fluctuaţii, de geometrii aleatorii, cu o distribuţie a ochilor halucinantă: „un ochi în faţă/ altul în spate/ din ce unghi să-l privesc”, spune poeta, într-o confesiune a trăirilor proiectate fie în trecut, ochiul din spate, fie spre viitor, ochiul din faţă. Când Maestrul lucrează, gesturile sunt ritualice, iar faptul că „îşi scoate ochiul” face parte din acest scenariu. Cuplul nu este nicidecum cel adamic, ci constituit din himere, un bărbat cu cap de peşte şi o femeie de ceară, în subsidiar, el, actantul unei violenţe, ea, gata să ia orice formă, pentru a supravieţui: „şi omul/ cu cap de peşte/ lasă lopata/ îşi suflecă mânecile/ şi scoate mâna/ din părul femeii/ de ceară”. Scena frizează, măcar prin gestica bărbatului, irealitatea, lăsând subconştientul să-şi joace rolul, urmarea fiind că nici femeia nu mai aparţine speciei, devenind ea însăşi, „femeia-peşte”.

Până la urmă, universul se camuflează într-o capsulă care este ochiul albastru: „praf saharian/ şi un ochi albastru/ în creştetul lumii”. În poezia română contemporană am mai întâlnit acest simbol al ochiului lipsă, dar capabil, dincolo de faptul în sine, să funcţioneze, a se-nţelege să lumineze cunoaşterea, chiar prin absenţă, la poetul George Vulturescu.

În cel de-a doilea ciclu, Cu trovanţii nu-i de glumit, lumea se percepe ca deformată de existenţa mumiilor, a trovanţilor cu cap de om sau a moliilor, cu alte cuvinte, un cotidian descris în toată vânzoleala sa derizorie, ce se argumentează prin realitatea că „viaţa-i dură/ din lipsă de cultură”. Exprimările colocviale, de tipul „Mercedes, adu, fă, friptura odată”, inserate în text ca o sugestie a unei anumite zone sociale, sunt menite să conducă spre concluzia din finalul poemului viaţă, viaţă legată cu aţă, citez: „deschid cartea/ unde vrei tu/ zi un cuvânt cu a/ agnosticism!”. Moartea se insinuează prin detalii aparent nesemnificative şi remarcăm decadenţa stilurilor, pălăria de cabaret, tăcerea mieilor de Paşte, un cerb bătrân, care numără firele de iarbă, o cruce hlizindu-se în trunchiul unui copac, la rândul lui crescut „în mijlocul mesei/ în atelierul lui B.”

Sindromul ariciului şovăielnic este a treia parte a cărţii. Debutează cu un tablou voit prozaic, piciorul fluturând, prins în uşa liftului în mişcare, când orice rezistenţă este inutilă, într-o atmosferă dominată de „beznă-linişte-spaimă”. Ariciul pare să fie întruchiparea stării de agonie, perdeaua de ţepi care acoperă gândirea logică, într-un moment de criză acută, după cum, într-o altă interpretare, dintr-un alt poem, vizuina lui devine un refugiu în faţa morţii. Dacă până aici am citit despre bărbatul-peşte, femeia-peşte, acum avem o altă proiecţie himerică, anume, omul-vultur, care, ca şi pasărea incriminată, „după ce îi cresc alte gheare/ îşi smulge penele de pe aripi/ să plutească mai uşor”.

Angela Baciu are propriile frici şi nu se sfieşte să le mărturisească: „nu suport spaţiile/ închise/ şi nici lacrimile/ unui pui/ de urangutan/ când mama lui/ pleacă la vânătoare”. Printre lupi, câini şi alte jivine, poeta descoperă omul nou, acest concept care dă frisoane, când şi dacă este pus în corelaţie cu un regim politic pe care generaţii mai vechi şi-l amintesc. Ceea ce rămâne până la urmă obsesia Angelei Baciu se referă la ochiul lui Brauner, ochiul absent ori numai strămutat într-o altă parte a fiinţei: „ochiul lui B mă tot urmăreşte/ nu mai scap/ sau pur şi simplu/ infinitul/ Citibac: doar/ o capsulă pe zi”.

Brauner este atât de prezent încât călătoreşte cu taxiul, nici nu mai contează ce număr are vehiculul, atâta timp cât succesiunea de scene se developează cinematografic, cu oameni grăbiţi, cerşetori la intersecţie, îndrăgostiţi ignorând ploaia, florăreasă aranjând jerbe, dar, mai ales, bătrâni care „se uită-n pământ/ de parcă de-acolo ar veni toată salvarea lumii”. Şi peste această panoramare a prezentului stăpâneşte ochiul lui Brauner, pretext liric prin care pictopoezia ajunge de la Angela Baciu la noi, cititorii, antrenaţi să descifrăm convertibilitatea imaginii în cuvânt şi simbol.