Citeşte-mă, ar spune poetul

Un proiect generat de o prietenie literară este impresionanta antologie 387 de poeme, cu texte de Şerban Foarţă, Gheorghe Grigurcu, Miron Kiropol, Nicolae Tzone, apărută anul acesta la Editura Vinea, sub coordonarea lui Nicolae Tzone. Cartea reuneşte patru nume consacrate ale poeziei. Prima impresie a lectorului consider că este provocată de aspectul material, o carte-album, cu supracopertă, conţinând fotografii ale celor patru autori, în interiorul cărţii aflându-se alte imagini ce facilitează conexiunea cu opera, antrenând vizualul în acest demers.

În „Cuvânt asupra ediţiei“, semnat de Nicoale Tzone, citim că acest volum a fost gândit în timpul unei întâlniri providenţiale, petrecute la Paris, cu ocazia participării Editurii Vinea la evenimentul Salon du livre, în urmă cu aproximativ zece ani. O „Prefaţă” amplă, Poeme pe patru voci, purtând semnătura lui Ion Pop, introduce cititorul în laboratorul poetic al fiecărui antologat. Astfel, prefaţatorul remarcă similitudini, la nivel tematic şi/ sau stilistic, precum şi formule lirice originale, în scriitura autorilor, abordări inedite, prin poziţionarea unui eu poetic ce defineşte personalitatea creatoare a fiecăruia.

Şerban Foarţă, primul antologat, în ordine alfabetică, se reprezintă, aşa cum observă Ion Pop, cu versuri „de toate vârstele”, mizând pe ludic, „pe omofonii, tautofonii şi alte fluxuri de muzică a limbajelor”, aşa încât „suntem introduşi într-un univers al libertăţii imaginaţiei, al sărbătorii şi al bucuriei de a întâmpina universul în sensul cel mai larg al noţiunii, sub un soare festiv, jubilatoriu”. Textul Cantilene face dovada unei dexterităţi teribile de a realiza imagini dinamice, scindând versul printr-o cezură studiată, pentru a-l înnobila cu eufonii, într-un registru când sacru, când profan: „Era într-un asfinţit, în Joia/ cea Verde, când Isus în două/ frânge aluatul sfintei azimi/ din care,-apoi, ne dă şi nouă,/ după ce l-a-nmuiat în vinul/ împărtăşaniei... Ceasul nouă/ ne-a prins pe-aceleaşi bănci de lemn/ fără speteze, să te reazimi”. Tabloul evocat, pe acest fundal biblic, are câteva motive lirice care susţin atmosfera şi tema sugerată: Creatorul divin versus Creatorul uman/ Poetul, Cartea, personificată, cu „glasu-i neglasnic”, ca o punte către Dumnezeu, soborul îngerilor şi o Donna Angelicata, integrată în peisaj, anume pentru a provoca fiorii dragostei.

Un alt text al lui Şerban Foarţă, cu titlul Şerbanno Domini MM este o artă poetică în care autorul îşi face portretul, într-o glisare continuă înspre ludic sau ironie fină: „(...) tributar audio-/ vizualei noastre epoci, versific, sine studio,/ ce-auz şi văz în presa căreia-i sunt copie/ fidelă sau oglinda, cum spune regizorul/ danez de teatru, Hamlet, într-o celebră scenă,/ că n-am, deci, o viziune macabră sau obscenă–,/ ajunge să deschideţi un ziar televizorul,/ sau Tacit şi barocul funebru al lui Barthes/ Roland”. Câteva titluri din antologie sunt grăitoare în privinţa explorării pe care o întreprinde Şerban Foarţă la nivelul semanticii: CANTAFABULE, Scrisori (mai mult decât) deschise, Spectacol cu Dimov, Hedera felix.

„Într-un contrast evident cu felurile de a scrie ale lui Şerban Foarţă, se află poezia lui Gheorghe Grigurcu”, apreciază Ion Pop. Grigurcu, poetul, este secondat de criticul şi de eseistul Grigurcu, având un stil concis, aforistic pe alocuri, racordat la modernismul şi postmodernismul actual şi atent la mesajul ideatic transmis. Ceea ce îi apropie, totuşi, este capacitatea inventivă, reflexivitatea, căutarea atentă a formei pentru a se plia perfect pe fond, ca şi vecinătăţile inedite de cuvinte. În acest sens, Grigurcu are primul volum antologat cu titlul Călare pe Forme. Duhurile, titlu anticipativ pentru tema relaţiei dintre forma şi fondul poeziei. Citez o Ars Poetica în maniera acestui autor: „Forma ascunde fondul/ care ascunde forma/ care descoperă fondul/ care descoperă forma/ în interiorul atât de strâmt/ al poemului/ în care pogoară/ neţărmuritul spaţiu”.

Despre vocile „târgului”, a se-nţelege gura lumii, şi despre scenariul epistolar pentru cucerirea unei „poete”, citim în Bilanţ provizoriu, unde discursul liric capătă nuanţe ironic- amare, iar ceea ce ar trebui să fie sentiment puternic, altoit pe un sânge fierbinte, se diluează, prin urmare, devine marcat de superficialitate: „Din când în când îi adresez unei poete/ epistole totodată senzuale şi caste/ aidoma unei lenjerii de damă pe-un manechin/ Şi ce larmă face-n jur Amarul Târg/ cum un cârd de ciori agitate/ din cişmeaua Sâmboteanu curge viaţa/ zi-noapte fără-ncetare/ viaţa aceasta ordinară şi tulbure/ ca dintr-o arteră spartă-a ţărânii/ sângele nostru de apă”.

Că stilul lui Gheorghe Grigurcu este unul concentrat se remarcă în texte de câteva versuri, ceea ce mă face să-l apropii de Giuseppe Ungaretti, atât ca structură concisă, cât şi ca mesaj penetrant. Antologia conţine asemenea texte, iată câteva titluri: Rândunica, Inventar, Nimburi, Saturaţie, Pedanterie, acest ultim poem fiind alcătuit doar dintr-un distih: „Termometrul poeziei pus/ la subsuoara copacului”.

Al treilea autor, Miron Kiropol, cel care a emigrat în Franţa pe la sfârşitul anilor şaizeci, continuând să scrie atât în limba română, cât şi în limba ţării de adopţie, este prezent în carte cu poeme subsumabile supratemei dimensiunii spirituale a existenţei, care l-a preocupat în creaţia sa recentă. Din păcate, nu a mai apucat să ţină în mână această carte, pentru că, „timpul nu a mai avut răbdare” cu el. Poemele sale devoalează un eu reflexiv, întors spre suflet (anima) şi detaşat faţă de teluricul efemer şi contradictoriu, ce aduce atingere umanului, autorul excelând, totodată, printr-o veritabilă artă a contemplaţiei: „Mă uit la mine de dincolo de umbre./ Vă ţin de mână mortea/ Şi pe ea îmi creşte carnea/ Îi dau privire, gură şi cuvânt/ Îi dau ce mai rămâne din vis, ca salariu,/ Uită să-mi facă un loc în pământ” (5 iulie 2013). Desigur că a contempla nu se reduce, în viziunea lui Kiropol, doar la arta de a privi, ci aduce o sumă de revelaţii ce postulează adevăruri irefutabile: „Prin ceaţa revelaţiilor mă rătăcesc, mulţumit./ Încă nu le cunosc limba,/ Să fie a nopţii, a zilei, a florilor/ [...] Pe inimă mi se pune o greutate/ ce seamănă cu parfumul”. Astfel, conexiunea dintre sine şi revelaţii se traduce prin apariţia poemului „din limba asta de ceaţă/ Ce mă primeşte ca să o nasc./ Atunci mă pietrific şi aştept”.

Nicolae Tzone, care încheie această amplă antologie, ne avertizează dintru început: „Sunt dincolo şi tai piatră/ la câinii de piatră...”. Poetul dă impresia că aduce Apocalipsa, dar ceea ce dispare într-o etapă seismică renaşte sub o identitate fără păcat, cu alte cuvinte, poetul devine un fel de Mântuitor, prin arta versurilor sale: „citiţi-mă şi veţi orbi le-am zis şi ei m-au citit şi au orbit/ cu toţii până la ultimul/ citiţi-mă şi veţi muri le-am spus cu voce tare şi surdă/şi ei m-au citit şi au murit până la ultimul/ citiţi-mă şi din nou vă veţi naşte le-am strigat în urechi/ şi ei m-au citit şi din nou s-au născut până la ultimul”.

Tema predilectă a poemelor lui Tzone este creaţia, în toate aspectele şi stadiile sale, comuniunea artist-operă-lume, poetul însuşi şi-a creat propriul edificiu inexpugnabil: „în regatul tzone poezia ţine în poziţie verticală timpul/ [...] în regatul tzone poezia zideşte arcuri de triumf în urma tuturor devastatoarelor războaie/ dintre viaţă şi viaţă dintre moarte şi moarte”. Cititorii trebuie să-l creadă pe cuvânt, întrucât Tzone creează universuri lirice hiperbolizând, şochează prin viziuni escatologice şi prefigurează un destin al omenirii purificat din şi prin poezie. Pentru Nicoale Tzone poemul este aer, respiraţie, prin el invocă numele unor confraţi dispăruţi, într-un solilocviu marcat de admiraţie şi de respect al valorii fiecăruia. Dau câteva exemple: Virgil Mazilescu, Cristian Popescu, Florin Mugur.

Pe un ton desprins din atmosfera vechilor cronicari, Tzone iniţiază un dialog-confesiune despre sine şi cuplul inedit, „îngerul şi îngera”, care, reflectaţi în oglindă, devin o singură creatură divină, nimeni altul decât poetul Tzone: „şi îngerul şi îngera când deodată se privesc în oglindă/ în oglindă doar un chip se iveşte al meu” (iubită cetitoare a mea iubite al meu cetitorule). Tzone are convingerea că este Alesul, întrucât divinitatea îi trimite semn, comunicând prin poezie: „îmi aduc aminte cum poemul meu/ pe care îl voi scrie mâine/ a venit direct din cer şi mi-a intrat în cap/ fără a curge nicio picătură de sânge”.

Să mai adaug că în această carte fiecărui autor antologat i se rezervă şi pagini de Referinţe critice sau Date bio-bibliografice, pentru o corectă receptare din partea lectorului avizat sau novice. Ca atare, iubitorii de poezie vor avea parte de o lectură incitantă, acaparatoare în cel mai bun sens, pentru că antologia este o lucrare de referinţă cu şi despre poezia contemporană, prin patru reprezentanţi de frunte ai săi.