Stop-cadru: Poezia

Editura Limes a publicat, în 2024, volumul de versuri al Georgianei-Gabrielei Fodor, Operator imagine, în Colecţia Mirabilia, editor Mircea Petean. Pe coperta a IV-a, într-o succintă prezentare critică, realizată de Ştefan Borbely, citim că „autoarea caută nu unicitatea ontologiei întemeietoare, ci pluralitatea lui ca şi cum, într-un perfect acord cu epistema postmodernă în care trăim. Un orchestrator histrionic, numit operator de imagine, pune în scenă teatrul existenţial foarte profund şi versatil imaginat în volum, el cuprinzând insidios totul, de la naştere la moarte şi, mai ales, la iubire, tema principală a cărţii fiind tratată în cheia unei senzualităţi rafinate care trimite la Cântarea Cântărilor”.

La o primă privire, titlul, exprimat printr-o structură nominală, realizată într-un raport de subordonare, pare a fi mai degrabă din câmpul semantic al tehnicii filmului, dar lectura relevă că, de fapt, este doar un pretext liric, prin conotaţie, ipostaziat într-un alter ego al autoarei, care parcurge trei etape iniţiatice în procesul creaţiei. Structural, Gabriela alege cele trei capitole în complementaritate cu acest titlu, numindu-le „Cadrul I: Contemplaţie”, „Cadrul II: Revelaţie”, „Cadrul III: Respiraţie”, cel mai amplu dintre ele fiind ultimul.

Primul text se doreşte o portretizare a operatorului de imagine, transmisă lectorului printr-o succesiune de metafore şi de hiperbole, în măsură să-i statueze unicitatea, căci, „El nu mirosea a om. Cu aripile mătura praful din curte şi stătea la masa de seară lângă un candelabru aprins, cu stelele în farfurie. Mânca în tihnă secundele şi nu trecea niciun timp printre braţele lui pogorâte din duhul apelor. […] Şi poezia creştea pe ecranul pe care mă arunca din când în când”. Apariţia acestei suprafiinţe, prin detaliul aripilor, te poate duce cu gândul la Mitul lui Pegasus, calul muzelor, mai ales că poeta introduce un alt simbol, cel al apei, ştiut fiind că unde a lovit Pegasus cu copita a apărut fântâna Hippocrene, sursa de inspiraţie a muzelor.

Dar sub titulatura de operator coexistă trei, să le spun, entităţi, responsabile cu cele trei etape sugerate în capitolele cărţii, fiecare se află în centrul unui proces în calitate de ordonator şi este numit matematic, astfel încât avem Primul operator, Al doilea operator, Al treilea operator. Cifra 3, specifică basmului, formule iniţiale şi mediane, prezente în această specie literară şi preluate de poetă, subliniază caracterul alegoric şi forma narativă a discursului din textul ce dă titlul cărţii şi care se dezvoltă în jurul conceptului de operator de imagine, citez: „(Primul operator)/ Orice poveste are un început:/ a fost odată ca niciodată./ după chipul povestitorului urmează lupta,/ aici nu există nici început, nici poartă de intrare,/ nici rămăşag:/ ex abrupto, veţi spune unii” ( Operator imagine). Acest incipit original, prin apelul la indicaţiile regizorale din paranteze, l-aş încadra la ceea ce numim, convenţional, poem-manifest, cu inserţii ale genului dramatic.

Tema predilectă a poemelor următoare este dragostea grefată pe (in)compatibilitate, precum şi pe motivul cuplului adamic: „inima mea ţi-ai făcut-o piatră de hotar,/ cuibar de adormit/ pruncii în coajă […] aşază-ţi fruntea spre cer/ şi treci mai departe […] pe inima mea lasă-ţi inima/ să cadă în torente” (Piatra de hotar). Într-un alt poem, Gabriela se confesează: „Tăcerea din palmele noastre/ a început să curgă/ prefăcându-se/ în picături grele/ şi păcătoase”. Conştientă de relativitatea propriului univers, de incongruenţa artificiilor, Gabriela-Georgiana îşi asumă rolul şi locul, predestinate parcă: „Dar n-am găsit nici piatra, nici cuvântul./ L-am aruncat atunci pe a fi/ şi l-am găsit pe ca şi când/ pentru vecie”.

În poemul cu titlul Văd, autoarea optează pentru eufonia versificaţiei clasice, mizând pe un sistem de rime dispuse în strofe cu număr variabil de versuri şi cu măsură aleatorie, în care tema se referă la trecerea inexorabilă a timpului, citez: „Aştept o altă înserare/ (ea vine prea curând/ oricum/ prin muguri negri de cascade/ din beciul zilei beau flămând”. Poeta are viziuni himerice, o percepţie dilatată asupra lumii, căci mărturiseşte: „Cadavrul lumii/ se plimbă azi pe străzi/ despuiat/ În zori trecătorii îl evită/ scandalizaţi./ Unii îl salută politicos,/alţii îşi ascund gândurile/ în mânecile murdare/ sau schiţează un zâmbet spălat/ într-o singură culoare”. Mi-e dificil să vizualizez, la nivelul imaginaţiei, cine compune cadavrul lumii şi cine sunt trecătorii, fie ei scandalizaţi sau nu. Iubirea apare ca un vis de plutire, în care femeia îşi simte pulsul crescând direct din cel al bărbatului, efectul va deveni unul de absorbţie sentimentală: „dar nu vreau să te beau până la capăt/ mă răstorn la prima buclă de venă/ vernală/ tot mai adânc/ prin mine spre tine” (Vernală).

Am descoperit în acest volum formulări care pot funcţiona ca aforisme, prin densitatea imaginii create, dau câteva exemple: „Cenuşa dospeşte fiecare îngropăciune”, „Într-o altă planetă dimineaţa renaşte, în afară de viaţă şi de moarte am mai existat şi noi doi”, „Dimineaţa, timpul se face că stă, iar noi că suntem”, „Nu mai căutaţi pe cei morţi printre vii”, „Din ochi prin ochi ni se trece” etc.

Ultimul poem, cu titlul nouă, foloseşte lirismul adresat, prin forme pronominale şi verbale la persoana a II-a. Presupun că autoarea invită cititorul, într-un gest de solidaritate sui generis, să fie parte activă în universul său ficţional, dar, la fel de bine, poate fi şi o dedublare a sinelui, din nevoia de a afla răspunsuri amânate la întrebări despre viaţă şi moarte: „Ai vrea să te întorci/ Acesta este trecutul tău/ sau al altuia,/ îl poţi răsfoi oricând şi oricum doreşti/ liber la culori şi miresme,/ îl poţi întoarce pe toate părţile/ şi nu se termină,/ nu dispare/ este un oracol, este un muzeu…”.

Nu ştiu cât dintr-un oracol veţi găsi în acest Operator imagine, dar, cu siguranţă, veţi descoperi o poezie densă, reflexivă, ce mizează pe forţa de sugestie a postmodernităţii lirice.