Poetul îşi usucă lacrimile în ochii trecătorilor

Poezia lui Călin Dengel nu mi-e străină. Scriam în 2022 cronica Cine este omul negru, după lectura volumului NIMBUS sau ritmul neîmpăcării, cronică în care am remarcat, printre alte particularităţi ale scrisului său, miza pusă pe anumite poziţionări ale cuvintelor în fraza poetică, menite să creeze efectul de surpriză, efect dublat, evident, şi de mesajul consistent. În 2024, Călin Dengel publică la Editura clujeană Avalon volumul paraXENO, cu subtitlul Colecţie de texte ignorate, refuzate, publicate sau inedite şi întrevăd în titlul citat o altă preferinţă, de data aceasta pentru elementele savante de compunere, para, adică alături de şi xeno, adică neobişnuit, străin. Titlul, ca element paratextual, iată că folosesc şi eu termenul para, devine anticipator al temei principale, omul şi metamorfozele sale în timp.

Privitor la conţinutul cărţii, din prefaţa pe care o semnează Ovidiu Pecican citim că „Volumul de faţă adună între coperţile aceleiaşi cărţi, din câte spune poetul, piese literare noi, dar şi altele, respinse, împinse pe scara din dos, refuzate – ceea ce dă întregului o notă de acţiune montecristică şi dezvăluie o intenţie de revanşă”. De altfel, şi titlurile poemelor sunt din câmpuri semantice foarte diferite, ceea ce ar putea reprezenta un prim aspect al eterogenităţii volumului, dau câteva exemple: paraXeNO, Atunci, Opt diorame, Ioan 11:43, Terror, Chatte Blanche, Vox ultra. Primul text, intitulat :)nnnnnnnnn şi, ca să fiu sinceră, aş opta pentru o interjecţie onomatopee, în decriptare, dar mă nedumereşte prima parte a semnelor uitilizate de autor în acest titlu, începe cu o confesiune susţinută vizual de imaginea unui „iepuraş alb, cu ochii roşii şi mănuşile albe/ din piele de căprioară”, deci costumat în genul unui jongler, acest iepuraş, care se dovedeşte doar o jucărie, căci, spune poetul, „m-a introdus în intrigile de la curte”, dar îşi pierde vlaga, din cauză că bateriile „l-au lăsat”. Tot în acest poem (manifest liric?), poetul atribuie borangicului însuşirea de a face crustă, ceea ce îmi pare a fi un paradox. Termenul PARAXENO, scris astfel pe copertă şi ca titlu al poemului, dar caligrafiat paraXENO în pagina de titlu, e o metaforă pentru ideea de biruinţă a fiinţei care a traversat întunericul fără să se lase acoperită de el, „iar ochii ni s-au aşezat din nou/ sub pleoape/ Soarele alunga umbrele înapoi,/ trecuse noaptea/ şi eram teferi”.

În poemele lui Călin Dengel există o sincronizare a vizualului cu autitivul, un decor sugerat prin sinestezii, dar şi o anume eufonie creată prin tehnica refrenului, citez: „Ascultă pescăruşul pe acoperiş,/ fau, împarte noaptea în fracţiuni de întuneric,/ fau, liniştea creşte din maiaua vieţii mărunte”. Opt diorame, ca şi în pictură, este un ansamblu complex, alcătuit dintr-o succesiune de tablouri numerotate matematic, astfel că primul conturează o panoramă crepusculară, extinsă de la peisaj exterior la natura umană, prim-planul fiind ocupat de babele cărora nu li s-a spus „la tinereţe că viaţa nu se prăpădeşte/ cu trebuie trebuie trebuie”. Ameninţarea războiului, necesara şi incontestabila legătură de sânge dintre generaţii, timpul ce trebuie consumat între hotarele fragile ale dragostei protectoare sunt câteva motive lirice pe care le-am observat în, să-i spun şi eu aşa, diorama cu numărul trei, al cărei mesaj este destul de transparent: „taţilor din lumea întreagă/ ţineţi-vă fiii şi fiicele în braţe/ mângâiaţi-i şi vorbiţi-le/ [...] chiar dacă au ajuns adulţi tineri/ şi nasc odrasle îndoielnice/ pentru că la orice colţ de istorie/ îi aşteaptă în umbră câte un tătuc flămând”. Ultima dioramă pune sub lupă superficialitatea comunicării în spaţiul virtual, concretizată prin like-urile care, musai, ţin şi de foame, şi de sete, chiar şi de cortegiu funerar, în absenţa oamenilor reali, cu adevărat impresionaţi de dispariţia ta: „şi e musai să ai strânse undeva/ o mie de like-uri/ pentru ultimul drum”.

AlLES UBER MEINEN VATER este un ciclu poematic, format din unsprezece texte, şi acestea fiind numerotate cu cifre arabe, construite printr-o supradimensionare a vizualului, ce prinde spectacole apocaliptice într-o derulare de scene, desigur, hiperbolice: „Zilele se vor împiedica în ore/ stelele îşi vor arde în zadar hidrogenul,/ evoluţia se va înnoda în propria ambiţie”. Viziunaea aceasta este continuată în poemul cu numărul 2, prin urmare: „nu mai aveam cum să aprindem focul,/ pentru că din chibrituri făcusem ţepuşe/ ochiului care vedea tot şi rămăsesem fără”. Un laitmotiv al acestui volum de poezie este întunericul, deseori imaginea sa apare în antiteză cu lumina şi focul, înţeles ca un panaceu: „Când noaptea începe să înăbuşe ziua,/ se ascund care pe unde, şi aprind focurile,/ dansează şi se iubesc fără astâmpăr”.

Un autoportret al lui Călin Dengel nu putea să lipsească, dar opţiunea comparaţiei este de-a dreptul şocantă pentru lector: „Viaţa mea ca un ac de cusut/ se ascunde şi se iveşte/ în hârtie după voinţa cusătorului/ care nu sunt eu,/ cel care vorbeşte,/ ci mugurele unei dimensiuni/ cu multe pagini mirosind a smirnă,/ nu,/ acolo nu e raiul, ci iadul”. Titlul PARAXENO şi conţinutul volumului se potenţează reciproc, prin actul lecturii, iar cititorul trebuie să fie pregătit să primească în propriul univers cognitiv o poezie puternic metaforizată, construită prin ambiguizare şi reflexivitate, trăsături ale liricii moderne de bună calitate.