Tu poartă-ţi crucea

În Colecţia „Magister” a Editurii Limes, colecţie coordonată de Mircea Petean, poetul Liviu Ioan Stoiciu publică, în 2025, volumul de versuri Mersul lucrurilor. De-a lungul timpului, autorul a fost distins cu numeroase şi importante premii pentru activitatea în domeniul literaturii, printre care: Premiul Uniunii Scriitorilor, chiar de la debut (în 1980, cu volumul La fanion), Premiul Naţional „Tudor Arghezi” – Opera omnia (2016), Marele Premiu al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti, ASPRO (1997), Marele Premiu „Cununa de Lauri din Tracia”, în cadrul Turnirului de Poezie din Grecia, Marele Premiu „Nichita Stănescu”, pentru poezie, premiu patronat de Academia Română, acestea fiind doar câteva distincţii, dintre multe altele, cărora li se adaugă Meritul Cultural, în grad de ofiţer.

Titlul, Mersul lucrurilor, aparent neutru şi uzual în limbajul cotidian, într-o interpretare mai atentă, are atâta încărcătură semantică, în măsură să capteze microuniversul nostru existenţial din perspective diferite şi surprinzătoare. Cartea conţine trei cicluri: „OMUL GOL” (în sine: de ce, cum, când, unde, cât), „UN OM CA MINE” (iarăşi şi iarăşi; chestii personale), „O VIAŢĂ DE OM” (în aşteptare, aici şi care încotro). Lectura volumului este anticipată de un motto din Franz Kafka, fragment în care scriitorul, după unii, ceh, după alţii, german, are o dilemă în privinţa conceptului de timp şi a interacţiunii omului cu acesta, dilemă pe care, se subînţelege, o împărtăşeşte şi Liviu Ioan Stoiciu.

Primul text, Deasupra vârtejului, jonglează liric cu cele două coordonate: spaţiu şi timp. Spaţiul-matrice, cumva ondulat, în sens blagian, simbolizat de un deal, deci nu şes, nici munte, undeva între aceste două repere, obligă privirea să se înalţe cât să observe „cioturi de amintiri”. Aflat „deasupra vârtejului”, dealul nu este, totuşi, loc al purificării, pentru că se insinuează moartea, descrisă vizual, parcă în urma contemplării de la mică distanţă: „Inexpresivă, pe/ umeri cu un ciot smuls de pe deal, care îi aduce aminte, îi/ ţine de foame… Moartea arde şi luminează”. Capacitatea de contemplare, privirea sub lupă a tot ce-l înconjoară supradimensionează eul, unul cartezian, aşa încât ceea ce percepe este o continuă plutire, „Nici în cer, nici pe pământ”, iar formele de viaţă se află „în stadiu intermediar”, viziunea însăşi devenind estompată când „Totul e îngheţat acum, inclusiv balta nefericirilor”. Sensul final, ca să evite o apocalipsă a sinelui, ar fi metamorfozarea în vegetal: „Ar putea să-şi ia adio chiar acum, aşteaptă să devină o nesfârşită/ grădină”. Iluminarea, chiar dacă stranie, este sugerată în versurile: „Fumează, ia un clopot de gât,/ bea, cântă amarnic,/ plin de vrednicie: Bucură-te, cheie” (Nici în cer, nici pe pământ).

Poetul îşi poartă destinul ca pe o haină care nu i se potriveşte, se dedublează pentru a-şi pune întrebări şi a-şi face reproşuri, aşa cum se întâmplă în poemul Lumina de veci, în care asistăm la dialogul cu un alter ego potrivnic, materializat într-un fel de judecător al tuturor mărunţişurilor existenţiale: „Ai acel aer de neîmplinire. Ce tot cauţi? La ce te aşteptai? Tot/ cauţi şi nu reuşeşti să găseşti ceea/ ce alţii ca tine au căutat şi au găsit, pretinzând că/ au trăit o minune”. Pentru Liviu Ion Stoiciu ieşirea din trup, pe care îl echivalează cu o grotă, înseamnă lumescul cu toate păcatele şi restricţiile sale, calea de a evada fiind credinţa, de aici şi retorica: „N-ar fi bine să reaprinzi feştila candelei? Îţi readuci aminte,/ eşti într-o mare mâhnire,/ legat de tot ce însemni tu, prea puţin: aproape de zero”. Confesiunea sub forma monologului adresat, marcată de verbe şi de forme pronominale la persoana a II-a, este procedeul folosit de poet în mai multe texte, cum este şi cel cu titlul interjecţional Hap-Hap, din care citez: „Se aude hap-hap, fiori reci îi cuprind pe toţi,/ ce-i? Din lac iese câte un cap, pe/ fruntea căruia scrie Pescuitul interzis. Cap, cap!, femeile de pe mal ţipă, iar au visat/ astă-noapte că fac dragoste, semn rău”. Acelaşi ton inchizitorial, aceeaşi dedublare a eului regăsim şi în acest poem, în care curajul înfruntării unei naturi ostile ar fi putut conduce către autodistrugere: „...te strângeai singur de gât – ia mâna de pe mine, strigai,/ te luptai cu vrăjmaşul din tine, care-ţi voia/ binele, cerându-ţi să te întorci din drum. Până să nu se/ întoarcă lumea cu fundul în sus...”. De fapt, onomatopeea hap-hap concretizează prezenţa morţii.

Cred, înaintând cu lectura acestui volum, că, sub textura liricului, autorul foloseşte, în maniera genului dramatic, falsul dialog, sub forma solilocviului, poemele seamănă cu nişte scenarii încărcate de tensiune şi susţinute adesea printr-un joc al contrastelor, atât în perechi de substantive, cât şi în perechi de adjective: viaţă-moarte, credinţă-răzvrătire, bucurie-restrişte, libertate-claustrare, ud-uscat, vegetal-mineral, împăcat-supărat, etc. Contextele în care eul poetic se află la un moment dat au o singură explicaţie indubitabilă: „La mijloc e o degradare a viitorului” (O anumită funcţie). Atitudinea celui care percepe nonsensul, imixtiunea absurdului nu poate fi decât una de recul: „Nu i-a mai rămas decât/ să-şi imagineze că toate câte i se-ntâmplă sunt de domeniul/ altui timp, de fapt, că s-au întâmplat cândva/ şi-şi aminteşte de ele, viclene, nu că le trăieşte azi./ Că s-a lepădat de lume: în sine” (Aşa simte). Prima parte a cărţii se încheie în ton pesimist, profund pesimist: „Dureri crunte, câştigând/ o glorie deşartă. Ca o scânteie în cenuşă” (De ce, cum, când şi unde).

În aceeaşi notă de tristeţe şi de alienare, poetul mărturiseşte, în partea a doua a volumului: „În curând nu voi mai/ fi nici măcar o amintire,/ mi-am pierdut orice înţeles şi interes faţă de mine”. În poemul Nu mai gândi, lirismul subiectiv este marcat prin monolog confesiv şi adresat, deopotrivă, poetul renunţă la obiectivarea prin persoana a III-a, alternând în discurs persoanele I şi a II-a, citez: „Fac un nou semn, care va stârni/ împotrivire, antipatie, ură,/ rescriu, eu îmi sunt cel mai mare duşman. Taci,/ şi ieşi afară din omul acesta!”.

O viaţă de om începe cu poemul Năpăstuit, titlu care configurează tema ostilităţii destinului, citez: „De fapt, în ce moment al vieţii/ a ajuns? Contează? Cugetă. Înlăuntrul/ lui se auzeau zgomote”. Liviu Ioan Stoiciu găseşte în sine resurse pentru a-şi impune nouă porunci, altele decât cele biblice, deşi având rădăcini acolo, raportate la interacţiunea umană, particularitatea constând în faptul că poetul vizează mai mult relaţionarea cu sinele şi abia apoi cu ceilalţi. Ultima dintre aceste porunci cred că sintetizează mesajul întregului volum, de care orice om, indiferent ce nume poartă, trebuie să ţină seama: „Să fii tu însuţi. Să fii ceea ce eşti./ Fiecare are crucea lui de dus, un mesaj. Crucea ta/ e cea mai importantă.”

Şi nu ai cum să nu-i dai dreptate lui Liviu Ioan Stoiciu!