Spectacolul tragicului transfigurat estetic

Irene Solŕ, autoarea bestsellerului internaţional Eu cânt şi muntele dansează, distins cu Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene în anul 2020, revine cu un roman care va fi la fel de apreciat la scurt timp după lansare, obţinând premiului Lletra d’Or 2024, tradus deja în peste 30 de ţări, Ţi-am dat ochi şi tu ai privit în întuneric. Ceea ce devine un leit motiv al scrierilor sale este apetenţa pentru pictural, tablouri vizuale într-un lirism evident, dovedindu-şi pasiunea pentru artele plastice (este absolventă a Belle Arte la Universitatea din capitala Cataluniei, cu masterat în Literatură, Cinema şi Cultură Vizuală la Universitatea din Sussex).

Romanul Ţi-am dat ochi şi tu ai privit în întuneric este un exerciţiu izbutit de proză cu note fantastice, valorificând teme de mitologie din imaginarul masivului Guilleries, cu personaje cu înfăţişare grotescă şi cu povestiri cunoscute în folclorul catalan, pe care le va aduce spre o nouă contextualizare într-o naraţiune amplă, în care nu acţiunea este prioritară, ci atmosfera şi abordarea tragicului în cheie artistică. Pactul cu diavolul este o temă prezentă în opera multor scriitori, dar Irene Solŕ va oferi o nouă perspectivă de interpretare. Face necesare precizări referitoare la sursele documentare. Pentru figura diavolului şi pactul cu el în tradiţia catalană, ca şi pentru coborârea în infern a personajului coagulant al romanului, Joana, autoarea a consultat lucrarea Diavolul este catalan de Sylvia Lagarda-Mata, studiul Simbolismul pactului cu diavolul în legendele catalane. O mostră de transmitere a ideologiei în imaginarul catalan de Pilar Juanhuix Tarres, descrierile făcute de Josefa Menerendez în O chemare de iubire.

Romanul este o ţesătură abilă de mai multe povestiri ale destinelor unor personaje care au ca filon comun tare fizice provocate de încălcarea pactului cu diavolul. Joana este cea care vrea să îşi împlinească viaţa. Sarsailă în chip de taur o va întreba pe Joana ce îşi doreşte, ea îi răspunde: „Vreau un bărbat întreg”, „să fie moştenitor, să aibă ceva pământ şi-un acoperiş deasupra capului”. Va descoperi că Bernadi Clavell avea patru degete la un picior, însă nu va renunţa la el şi nici la casă. Va încălca pactul şi preţul va fi că va avea copii cu malformaţii. „Cu salcie, iederă, rădăcini de alun, busuioc şi cânepă, a sugrumat şiroiaşul de făcut copii neisprăviţi” (p. 21). Astfel, universul devine malefic, totul este întunecat, imaginile abundă în descrieri terifiante, în care mizeria fizică este dominantă, descrisă în tuşe groase. Coborârea în infern nu va fi de la lumină spre tenebre, ci dintr-o atmosferă lugubră, cu personaje damnate, cu copii diformi, semn al blestemului, în esenţă stigmat al încălcării pactului. Joana vrea să rupă blestemul, dar intră într-o cavalcadă de întâmplări care duc spre infern. Intervine şi miraculosul, părţile din corpul sfârtecat al lui Francisc, atinse de bolnavi, produc vindecarea. Corpul blestemat suportă chinul, iar părţile desprinse devin despovărate de blestem şi întorc lumii binele.

Timpul naraţiunii este la fel de miraculos, în decurs de o zi se derulează toate întâmplările, creând impresia că astfel se reconstituie istoria unei comunităţi damnate. De aici impresia că totul este o farsă carnavalescă şi că toţi sunt actorii unui joc scatologic.

Dincolo de atmosfera fantastică, Irene Solŕ scrie un roman sub semnul tragicului. Este o reflectare artistică a unor fenomene considerate tragice în ordinea unui sens difuz. Astfel, reflectă tragicul într-o ordine artistică, pune în succesiune sau prin alternanţă acele povestiri, legende care îi ghidează pe cititori să evalueze fenomenul tragic. Experienţa tragică a personajelor este suport pentru arhitectura narativă, acestea se întrepătrund, se revendică reciproc, este o ţesătură de experienţe. Tragicul nu are un sistem de explicaţii, de aceea se recurge la mitologie. Nietzsche (Werke, Leipzig, 1917) şi George Steiner (The Death of Tragedy, London, 1961) au abordat această legătură dintre tragedie şi mitologie. Ceea ce poate fi aplicat în cazul romanului Irenei Solŕ este relaţia dintre mitologia cu teme tragice şi tragedia ca transfigurare artistică a acestei mentalităţi obiectivate. Astfel vom înţelege explicaţiile despre documentarea romanului cu indicarea lucrărilor în care regăsim chiar poveştile acestor personaje hilare şi tragice.

Irene Solŕ reuşeşte punerea în raport de interdependenţă, de apropiere şi opoziţie a unor concepte ce ar trebui folosite în analiza romanului său: trist, dramatic, sublim. Pasajele sunt ilustrative. Magdalena, înainte de a se prăbuşi, a avut timp să gândească: „Dar nu şi să-şi dea seama că atunci când cineva are parte de-o moarte rea, o moarte oribilă, o moarte respingătoare, atât de urâtă, încât Domnul n-are curaj să se uite, atunci, acel cineva rămâne şi se plimbă prin lumea asta ca un condamnat, cu un suflet chinuit. Singur. Uitat, părăsit, blestemat şi pedepsit” (p. 112). Urmează o răsturnare de perspectivă: „Horcăia, vlăguită, predată. Nerăbdătoare să ajungă dincolo. Aşteptând ceata îngerilor”.

Este invocată şi limita dintre real şi imaginar, posibil şi imposibil, admis şi respins ca viziune asupra lumii: finalul romanului cu imaginea femeilor în cerc ritual este ilustrarea graniţei dintre lume şi infern şi speranţa că prin ritual poate fi înlăturat blestemul încălcării pactului cu diavolul: „Şi tunetul a bubuit lung, gutural, intens, parc-ar fi fost în casă. Apoi s-a întors întunericul şi se-auzea doar şopotul ploii. Bernadeta nu mai sforăia. Şi-a-ntins bărbia. A ridicat din sprâncene. A-ntredeschis buzele. Şi-n jurul patului, femeile s-au prins de mâini” (p. 161).

Johannes Volkelt (Estetica tragicului, 1917) considera că în „măreţia şi eminenţa persoanei în declin” rezidă o condiţie apriori a scenariului tragic. Şi Irene Solŕ îşi prezintă personajele în această instabilă imagine care pare a schimba registrul din condiţia umană în cea damnată de pactul cu diavolul. Romanul este axat pe cele trei repere definitorii ale tragicului: cel axiologic – considerarea destinului marcat de pactul cu diavolul ca fiind tragic, cel gnoseologic – prin documentare sau experienţa lecturii anterioare, şi cel de-al treilea, cel de participare la receptarea atmosferei şi generarea sentimentelor de milă sau groază – psihologia tragicului.

Pactul cu diavolul este considerat tragic, scriitoarea însă nu foloseşte acest motiv decât ca pretext, ideea cadru este evaluarea acestei trădări de către El, Creatorul, Dumnezeu, de aici şi titlul romanului: Glasul Domnului către Margarida: „Pleacă de la mine, îndrăcito, că eu ţi-am dat urechi şi-ai ascultat de altul.// Ţi-am dat gură şi-ai stat de vorbă cu altul”, se poticnea, dar strigătul continua: „Ţi-am dat ochi şi tu ai privit în întuneric” (p. 60).

Viziunile Bernardinei sunt fantastice şi tragice: „Lupi mâncând prunci. Lupi vărsând cu spume la gură şi coada-ntre picioare. Desluşea un om cu figura de câine şi păr ca paiul atârnând în ştreang pe-un deal. Pe urmă alţi bărbaţi spânzuraţi în tot felul de pieţe şi alţi bărbaţi spintecaţi [...], vedea un morman de trupuri goale, murdare, ca nişte viermi, sub pomi, cu gurile căscate şi albi la faţă” (chipurile bărbaţilor din familia ei, n. n.) (p. 116).

Este tragicul transfigurat estetic şi nu este vizat catharsisul aristotelic, nu sunt vizate nici interpretări ale plăcerii de tip tragic, gen éclat-ul hermeneutic al psihanalizei în conştiinţa culturală contemporană, ceea ce ar fi motivat receptarea amplă generată de traducerea în peste 30 de ţări, ci recurgerea la temele mitologice, la concepţia bogomilică a lumii, la tema pactului cu diavolul şi la practicile magice de facere şi desfacere a faptului.

Este un spectacol al tragicului destinului prin libertatea de a alege între lumină şi întuneric şi prin încadrarea poveştilor într-o lume a abandonului în tenebrele infernului. Este ceea ce David Hume (Of Tragedy, 1757) cerea, ca terifiantul să fie contracarat la nivelul expresiei şi compensat prin plăcerea estetică, demers pe care Irene Solŕ îl realizează prin transpunerea povestirilor interioare într-un discurs marcat de lirism, ca un amplu poem ce coagulează legende ştiute, transpuse într-o expresie lirică profundă. Rescrierea lor în această manieră va genera o plăcere estetică nouă, o altă interpretare a secvenţelor de legendă şi din mitologie. Cumulate, vor asigura originalitatea naraţiunii prin orchestrarea într-o compoziţie ce va purta amprenta Irene Solŕ.