Topografierea stărilor interioare sau despre vârsta fragilă

Donatella Di Pietrantonio deschide romanul Vârsta fragilă cu un citat din Moarte uşoară de Simone de Beauvoir: „Nu există moarte naturală: din ceea ce i se întâmplă omului, nimic nu e niciodată natural, dat fiind că prezenţa lui pune sub semnul întrebării lumea”. Astfel, curiozitatea lectorului este incitată şi direcţionată spre existenţialul sub spectrul indefinitului.

Romanul Donatellei Di Pietrantonio a fost distins cu Premiul Strega 2024 şi Premiul Strega Giovani în acelaşi an. Este cunoscută în lumea literară drept scriitorul care transpune în cadrele naraţiunii evenimente reale. Bella mia (2013) a fost inspirat de dramele ce au urmat cutremurului produs în regiunea Abruzzo în 2009, realismul naraţiunii convingând juriul internaţional să îl nominalizeze la Premiul Strega şi autoarea să devină laureată a Premiului Brancati. Şi romanul Vârsta fragilă publicat în limba italiană în 2023 avea să fie receptat în aceeaşi „cheie”. Ficţionalitatea realităţii va fi contrapusă unei introspecţii psihologice care va avea ca rezultat imaginea despre vârsta fragilă, a inocenţei, sub tăvălugul tragicului iminent.

Scriitoarea face un subtil joc al aparenţelor şi al sugestiei tragicului încă de la primele pagini, lectorul constatând că în secvenţe scurte epicul se va deschide „în evantai”, asistând la derularea evenimentelor care vor marca destinul unor tinere şi vor amprenta locul cu o stare de mister şi tragism: „După cele întâmplate, nimeni nu l-a mai vrut, nici măcar pe degeaba, aproape că se justifică.// – Nici eu nu îl vreau, e un loc înfricoşător” (p. 16). Este dialogul între reprezentanţii unor generaţii, tată şi fiică, personajul feminin constituindu-se ab initio ca vocea naratorului. Din această perspectivă, a vârstei de mijloc, povestea de viaţă a fiecăruia, aşa cum va fi redată în cadrele biograficului, va fi echilibrată: tatăl ştie totul despre mister, fiica, psiholog şi terapeut (nu întâmplător, pentru că avea abilităţi de evaluare emoţională a actanţilor în starea de spaimă, reconstituind mental evenimentele unui timp), va restitui din povestiri tragedia, iar fiica sa va fi, surprinzător, cea care se va implica pentru scoaterea din cadrele terifiantului a acestui loc devenit reper pentru vârsta tragică sub imperiul maleficului.

Prietenia dintre tinere la data întâmplărilor (acum la vârsta maturităţii) avea să consemneze cum destinul poate fi marcat prin simpla participare ca martor la o tragedie: în noaptea de care se tot aminteşte, dar nu se dau detalii, fetele râdeau: „a fost una din ultimele dăţi când am râs aşa. Tinereţea noastră era pe cale să înceteze brusc şi noi habar nu aveam. Nici măcar cântecul înfundat al cucuvelei nu ne-a pus pe gânduri” (p. 36). Reperăm o tehnică de sugestie care va domina întreaga naraţiune. Acţiunea în prim-plan, o derulare a unor zile din viaţa unei familii (mamă, fiică, tatăl plecat şi bunicul izolat în munte) avea să fie centrul atenţiei cu un fundal de zgomote sugestive, prezenţe premonitorii şi intemperii care, conjugate, vor contribui la catalizarea stării de frică pentru un loc ce se va dovedi a fi locul unor crime, locul în care două adolescente vor fi ucise, iar a treia va asista la acest masacru. De la liniştea şi frumuseţea unui loc muntos se va ajunge la starea de a refuza locuirea acestuia de către cei ce ştiu istoria, va deveni un loc damnat. Enigmaticul munte va fi locul izolat, un loc lăsat donaţie de tatăl care ştie firul tragediei, fiica sa însă va salva imaginea apartenenţei la un loc sacru devenit stigmatizat. Surprinzătoare va fi decizia nepoatei, cea care tocmai refuzase, după starea emoţională din pandemie, să mai dorească ceva pentru destinul ei, se izolase, renunţase la studii şi nu voia să iasă din starea de depresie, nici ajutată de mama ei, specializată în a salva vieţi în derută sau persoane cu handicap, deci marcate emoţional. Locul aduce energie pentru proprietar, dar atrage nenorociri pentru cei ce şi-l doresc. Este, astfel, ideea sacralităţii locului primordial, demonizat ulterior, şi lupta interioară a celor ce vor să restabilească armonia de Început. Vârsta fragilă este la intersecţia binelui şi răului. În acest centru al energiilor, din care se dezvoltă viitorul, se concentrează acţiunea, locul devine pe parcurs un magnet al forţelor răului. Seducţia, dorinţa de a poseda sexual, de a consuma terifiant un moment al unui destin constituie ingredientele unui comportament deviant cu forţa de a stigmatiza sau chiar ucide tinere la vârsta fragedă.

Atmosfera de mister macabru este accentuată de descrierea naturii, o alternanţă între lumina stelelor, a speranţei, şi negrul teluricului, semn al tragediei: „Bucăţi mici de cer înstelat între vârfurile fagilor, iar pe pământ totul negru. (...) Înaintam greu printre rădăcini şi pietre” (p. 101). La locul tragediei, personajele se evaluează: „Eram tineri, dar nu invincibili. Eram fragili. Descopeream în orice moment că puteam cădea, ne puteam pierde, şi chiar muri” (p. 104).

Donatella Di Pietrantonio defineşte astfel vârsta fragilă. Şi, câteva pagini mai apoi, va aduce un plus de „lumină” asupra destinului imprevizibil: „Nici până astăzi n-am putut să înţeleg cum de trecuseră fix prin locul acela, din cât e muntele de mare. Aveau o întâlnire programată de hazardul vieţii” (s. n., p. 108). Tania şi Virginia şi-au pierdut viaţa acolo, sub loviturile tânărului cu evidente antecedente de violenţă şi tendinţă de izolare. Le va împuşca, apogeu al stării delirante. Va sta şapte ani în închisoare. Doralice, prietena naratoarei Lucia, va pleca în Canada şi nu va mai dori să revină în locul natal. Va trimite de fiecare dată o scrisoare, din care răzbate sentimentul vinovăţiei: „Scria despre ea şi despre mine, despre Tania şi Virginia pe care nu reuşise să le protejeze. Scria ca să-mi spună că a fugit în timp ce el o viola pe Virginia. Îi auzea vocea în fiecare noapte” (s.a., p. 205). Este complexul vinovăţiei, al vinovăţiei morale, al neimplicării în destinul cuiva pentru a evita tragedia.

Finalul romanului salvează atmosfera terifiantă generată de reconstituirea peste ani a acelei tragedii. În locul considerat acum damnat, vin coriştii, vârste diferite, profesii diferite, uniţi de pasiunea pentru muzică: „(...) atrase de cântec, Tania şi Virginia ies din partea cea mai întunecată a pădurii şi traversează pajiştea, uşoare”. Ceea ce leagă cele două Lumi este obiectul care face fisura, graniţa între perceptibil şi imperceptibil, colierul de jad care era purtat de Tania în ultima seară de petrecere în locul care avea să fie el însuşi graniţa dintre viaţă şi moarte. Locul nu poate fi salvat, imaginea se va păstra în reminiscenţele de amintire dureroasă. Fetele sunt „uşoare”, este doar spiritul lor care revine în acest loc spre a asculta Ederlezi. „Pe cer, deasupra Dintelui Lupului, cade ultima stea a verii”. La finalul cărţii descoperim şi confesiunea autoarei: „Prima idee pentru acest roman mi-a venit în 2021, în timp ce călătoream spre Roma cu Donato Caviacchia. Era o zi senină, munţii erau acoperiţi de zăpadă. Ne-am amintit de o întâmplare veche, care a avut loc pe muntele Maiella. Amintirea aceea confuză m-a urmărit, nu mi-a dat pace. S-a transformat ” (p. 226).

Limitele realului şi ale i-realului, ale verosimilului şi ale ne-verosimilului, transcenderea spaţiului realului prin imaginar şi prin simbolurile supra-realului sunt ferment al marilor semnificaţii existenţiale, pe care Donatella Di Pietrantonio le ilustrează cu succes în romanul Vârsta fragilă.