Spaţiul şi locul – o viziune a unei lumi stranii

Samanta Schweblin este scriitoarea de origine argentiniană considerată în anul 2010 de către revista britanică Granta una dintre cele mai bune 22 de scriitoare spaniole sub 35 de ani. După 15 ani de la această atestare critic-axiologică, Samanta Schweblin şi-a păstrat locul în ierarhia mondială a scriitorilor de proză scurtă. A debutat în anul 2010 cu Valiza grea a lui Benavides pentru care a primit premiul Fondului Naţional pentru Arte, cel mai prestigios premiu din ţara sa. Este şi o confirmare a culturii sale cinematografice, studiile în acest domeniu asigurându-i un fundament teoretic despre impactul imaginii asupra contextului receptării. Al doilea volum de proză scurtă va avea aceeaşi rezonanţă în conştiinţa criticii literare (Păsări în gură, 2009). Aprecierile vor fi argument pentru a primi ca recompensă mai multe stagii de rezidenţă internaţională în Mexic, Italia şi Shanghai.

Anul 2015 va fi un an crucial pentru destinul literar al Samantei Schweblin. Volumul Şapte case goale va primi al IV-lea Premiu Ribera del Duero pentru proză scurtă, cea mai importantă recunoaştere pentru proză scurtă în limba spaniolă. Autoarea va publica şi două romane, dar naraţiunile pe dimensiuni scurte vor fi apanajul stilului său captivant, susţinut de o notă de mister şi straniu care va conferi o aură de atractivitate pentru un final deschis cu suport emoţional.

Tema „case”, un fir roşu al scrierilor sale, va fi axul structurii fiecărei povestiri, şapte din acest volum, ce doar par a fi independente. În esenţă sunt episoade ale unei posibile vieţi încadrate de spaţiu şi tensionată de întrebări existenţiale la limita normalităţii, ancorând-o astfel într-un univers imaginativ tangent cu o realitate oricând posibilă. Adevărata temă este însă mult mai complicată şi face trimitere la antropologia spaţiului şi antropologia locului, direcţii destul de comentate din perspectiva ideii de locuire.

Samanta Schweblin construieşte scena acţiunii din perspectivă cinematografică, iniţial o panoramare, după care focalizează pe un detaliu aparent nesemnificativ (spre exemplu noţiunea de cutii), pe care îl reia la intervale bine calculate, ca o relansare a temei, atingând apogeul prin atribuirea unei calităţi care stârneşte curiozitatea şi misterul sau stranietatea.

„Ritmul şi tensiunea sunt ceea ce iubesc cel mai mult când scriu.” (Interviu cu Samanta Schweblin în The Short Form, 2010, www.theshortform.com). Această mărturisire întăreşte convingerea la finalul lecturării volumului de proză scurtă Şapte case goale că autoarea are prestabilit programul de structurare a naraţiunii spre a crea un ritm interior care să genereze tensiunea manifestării personajelor şi a receptării textului. Sub acest imperativ, al ritmului şi tensiunii, Samanta Schweblin creează spectrul misterului. Acesta îi va asigura, de altfel, notorietatea scrierilor şi argumentul traducerii în peste 20 de limbi.

Cele şapte povestiri au ca temă centrală locul vizualizat în casa goală. Diferenţa dintre antropologia spaţiului şi antropologia locului a fost tranşată până acum, demonstraţia argumentativă a lui E. Casey din finalul lucrării sale Getting Back into Place fiind un reper important şi pentru interpretarea noastră: „simţim prezenţa locurilor prin şi în corpurile noastre chiar mai mult decât le vedem, gândim sau reprezentăm (reccolect)” (Bloomington@Indianopolis: Indiana University Press, 1993, p. 313). Locurile nu sunt repere ale realităţii obiective, ale văzului, gândirii, cât ale faptului de a simţi cu şi în jurul, dedesubtul şi deasupra, înaintea şi înapoia corpurilor noastre animate.

În antropologia spaţiului, spaţiul devine loc şi astfel se dezvoltă antropologia locului. Samanta Schweblin îşi plasează personajele în loc, iar locul se augumentează şi ocupă tot spaţiul. Scriitoarea mizează pe invadarea locului cu obiecte reale (cutii sau obiecte care amintesc de o obişnuinţă) sau cu proiecţii ale unor idei circumscrise unei liste care trebuie actualizată în funcţie de evoluţia vieţii şi, mai ales, a bolii.

Dincolo de aceste teme regăsim un reper obsedant al personajelor principale: memoria. Dacă vom folosi prea uzitata sintagmă „memoria locului” ne-am îndepărta de concepţia scriitoarei. Memoria salvează locul, memoria este afectată de vârstă şi boală şi trebuie întreţinută pentru a salva proiecţiile şi nu trecutul.

În Nimic din toate acestea, naraţiunea se construieşte pe ideea acaparării spaţiului, care este o casă străină, deci, în aparenţă, goală de amintiri. Surprinzătoarea evoluţie a tramei conduce spre reaşezarea lucrurilor din această casă străină conform tiparelor din memoria bătrânei şi va culmina cu ieşirea din decor nu înainte de a lua o amintire din acest spaţiu, o zaharniţă asemănătoare cu una pe care a avut-o ea cândva. Este şi elementul care face liantul între imaginativ şi realitate, ieşirea din straniu şi ancorarea în lumea imediată.

În proza Se întâmplă ceva în casa ta, Samanta Schweblin plasează o cugetare fragmentară care are o rezonanţă de motto pentru volumul Şapte case goale: „Când ceva nu-şi găseşte locul...”.

Este prezent şi peisajul, dar sub o dilatare intenţională. Sunt „modurile creative şi imaginative” pe care le argumentează Pamela J. Stewart şi Andrew Strathern în volumul Landscape, Memory and History (2003). Peisajul se referă la decorurile percepute care încadrează simţurile/ sensurile de loc şi comunitate ale oamenilor. Ilustrativă în acest sens este proza Se întâmplă mereu în casa asta. Amintirea fiului se transformă într-o proiecţie fantastică: „Corpul îi creşte spre noi cu o energie puternică, pe care eu şi Weimar o aşteptăm fără teamă, aproape cu nerăbdare. Corpul său enorm, care uneori mi-l aminteşte pe al soţului meu şi mă obligă să închid ochii. E la doar câţiva metri, acum aproape se năpusteşte asupra noastră. Mă uit din nou şi fiul meu se îndreaptă spre pinii pitici. Înşfacă hainele furios, adună totul într-un ghem şi se întoarce în tăcerea de unde a sosit, corpul i se îndepărtează şi se micşorează, în contre-jour” (p. 48). Este un pasaj care aminteşte de mărturisirea autoarei, predilecţia pentru crearea ritmului şi tensiunii. Elementele care „înghit” locul revin, sacii cu haine de această dată şi proiecţiile fantasmagorice ale amintirilor legate de ce era în saci, haine. Reducţia simbolică este evidentă şi creează tensiune sugerând un spaţiul al fantasmelor.

Proza Respiraţia cavernoasă amplifică o altă temă, cea a fiului pierdut, şi apar din nou cutiile necesare pentru a împacheta artefactele prezentului: „Pusese totul pe masă, corpul întreg al băiatului, care era doar al lui şi pe care i-l ascunsese până acum” . Ceea ce este cu adevărat impresionant în această proză este dozarea mesajului unei liste, care îşi schimbă doar elementele ce devin prioritare, esenţiale, rămânând ca permanenţă spre a nu se uita. Lista contra uitării era astfel concepută spre final: „Aruncă lucrurile stricate. Ambalează ce este important. Concentrează-te asupra morţii. El a murit”. Desprinderea de imaginea casei invadată de cutii se produce după acceptarea morţii soţului ei şi s-a concretizat într-o revelaţie: „nu avea să moară niciodată, fiindcă pentru a muri trebuia să îşi amintească numele lui, căci numele lui era deopotrivă numele fiului său, nume care figura pe cutie, la câţiva metri de ea. Dar abisul se căscase, iar cuvintele şi lucrurile se îndepărtau acum cu toată viteza, cu lumina, erau deja la mare distanţă de corpul ei”. „Cunoaşterea locului începe cu experienţa corporală a faptului de a-fi-în loc”, scria E. Casey, renunţarea la corp înseamnă renunţarea la loc. Desprinderea de locul numit casa înseamnă desprinderea de corporalitate, în moarte.

Ultima proză scurtă nu este întâmplător intitulată Ieşirea. Este ieşirea din timp, din ceea ce memoria reţine ca tangent cu lumea exterioară, este memoria unui bolnav care a ratat timpul concret şi trăieşte într-un timp al proiecţiilor imaginative. Astfel se poate interpreta ieşirea în stradă a femeii îmbrăcată ca de spital şi care are experienţa unei întâlniri ca mod compensatoriu pentru a vorbi despre secvenţe de memorie, ce face sora sa, şi să audă ceea ce ar vrea să audă, invitaţia unui bărbat, dispus la conversaţie, care o întreabă simplu: Pot să vă duc undeva?

Revenim însă la povestirea Patruzeci de centimetri pătraţi, în care regăsim esenţa conceperii locului în lume, lumea fiind o casă mai mare, goală. Femeia în vârstă se aşază pe banca din staţia de autobuz şi evaluează plasele, pachetele trecătorilor. Şi asta din perspectiva locului pe care îl ocupă: „a spus că era aşezată pe patruzeci de centimetri pătraţi, şi că asta era tot ce ocupa corpul ei în lume”.

Volumul Şapte case goale este un exerciţiu minuţios de antropologie a locului cu exemplificare literară, care cucereşte prin misterul pe care îl degajă. Traducerea volumului (la Editura Litera, Bucureşti, 2025) din limba spaniolă în limba română realizată de Lavinia Similaru, universitar craiovean, aduce un plus de valoare prin acurateţea traducerii sensurilor acestor texte, neîndepărtându-se de original, dar adăugându-i elemente de receptare empatică. Spre exemplu, traducerea din spaniolă în engleză şi ad litteram în română este Omul ghinionist. Lavinia Similaru traduce Omul fără noroc. Povestirea Părinţii mei şi copiii mei este tradusă Părinţii şi copiii mei. Sunt detalii stilistice meritorii care conferă un plus de interogaţie a textului, generând accesibilitatea spre o proză care, aşa cum o definea Samanta Schweblin, este axată pe ritm şi tensiune.