Oglinzi dubitative

Romancierul japonez Natsume Soseki este considerat un scriitor reprezentativ al erei Meiji, autor de haiku, poezie kanshi şi basme. Va semna poeziile cu epitetul sôseki, însemnând „încăpăţânat”, accentuând astfel o stare emoţională care va transcende în scrierile sale (s-a simţit un copil nedorit, părinţii săi având o vârstă la data naşterii sale, destinul dovedindu-se a fi o luptă continuă cu greutăţile materiale până la a ajunge profesor). Cariera literară a început-o cu scrierea de versuri în stil haiku, sub îndrumarea mentorului său Masaoka Shiki, a excelat în haitaishi (versuri pe o temă stabilită) şi a cunoscut notorietatea internaţională prin povestiri scurte. Romanele sale, de la cel de debut în 1905 (Eu sunt pisică) şi până la cele mai cunoscute, Botchan (Micul Maestru) şi Kusamakura (Perna de iarbă), aveau să fie apreciate de critica literară. Stilul său literar va genera discipoli precum Akutagawa Ryunosuke şi Kume Masao. În 1908 a publicat volumul de povestiri scurte Zece nopţi de vise, volum tradus şi în limba română în anul 2025.

Cele zece povestiri sunt expresive viniete în proză, ceea ce demonstrează continuarea stilului axat pe concentrarea ideii într-un spaţiu restrâns, aşa cum sunt versurile în stil haiku. Esenţializarea în forme minione cu nucleu incandescent de reflecţie care propagă imaginea contrariilor (lumină-întuneric, iluzie-deziluzie, speranţă-disperare, viaţă-moarte) are ca efect un joc tensionat ca o eclatare, care nu se consumă la final, ci se transferă din vizualul de proximitate în imagine proiectată în fondul reflexiv. Cele zece povestiri pot fi definite ca experiment al artei privirii nocturne, atmosfera, uneori terifiantă, fiind accentuată de umbrele nopţii, cadru propice naraţiunii fantastice. Pentru susţinerea acestei atmosfere, scriitorul japonez apelează la tehnica umbrelor, un teatru de umbre care mijloceşte apariţia unor zei în temple, în spaţii întunecoase pentru a crea o stare emoţională credincioşilor. Această proiecţie a umbrelor este în esenţă jocul dintre Acum şi Aici şi reminiscenţele amintirii care sunt activate în contexte favorizate de recuzita fantasticului. Atmosfera nocturnă şi valenţele apei, de la vitalitatea estompată la apele tulburi, adăpost pentru spiritele rele (de aici şi plăsmuirile fantastice ale animalelor sau personajelor ce încalcă graniţa vârstei aparente), sunt ingredientele specifice fantasticului.

Natsume Soseki este adeptul scrierii fantastice şi consideră fantasticul de atmosferă drept categorie psiho-mentală. Ca un argument aşază cele zece povestiri sub semnul oniricului: „În vis se făcea ...”. Referitor la această categorie şi la simbioza real-oniric, Marcel Brion considera că simbolurile au un rol determinant, fiind mediane între inconştient sau subconştient şi forma vizibilă: „N-are rost să delimităm partea de vis şi partea de realitate. Strâns întrepătrunse, vis şi realitate au atins, în punctul cel mai înalt al inspiraţiei poetice, gradul desăvârşit al fuziunii” (Arta fantastică, Editura Meridiane, Bucureşti, 1970, p. 296). Pentru starea de fantastic (noţiune care apare cu insistenţă la criticul francez), această simbioză vis-realitate este favorizantă. Interpretarea sa comportă un aspect aparte: simbolurile derivate din vis şi implementate în real, generatoare astfel de noi simboluri, prin pătrunderea în alt plan, nu-l interesează, pentru că s-ar plasa la nivelul raţiunii. Rămâne doar constatativ, pentru că sunt importante doar atmosfera şi sentimentul degajat de fuziunea celor două planuri. Am amintit concepţia lui Marcel Brion despre fantastic şi despre starea de fantastic pentru că povestirile lui Natsume Soseki par a fi desprinse din această descriere. Sunt un joc caleidoscopic al planurilor şi reflecţiilor. Sunt povestiri onirice, în care simbolul oglinzii pare a fi o prezenţă indispensabilă, de aceea am numi arhitectura narativă a scrierilor lui Natsume Soseki o construcţie în oglinda visului. În „A opta noapte”, oglinda frizerului este un pretext pentru proiectarea imaginilor visate: chipul unei femei cu părul pieptănat în stil Icho-gaeshi, îmbrăcată într-un veşmânt suawase cu guler din satin negru. S-a spus despre scrierile lui Natsume Soseki că au detalii autobiografice, precum iubirea pentru cumnata sa, o iubire interzisă, asemeni naşterii sale la vârsta matură a părinţilor săi sau uciderea (chiar şi simbolică) a copiilor cu defecte fizice, aşa cum vom regăsi în „A treia noapte”.

Dacă în povestirea despre oglinda frizerului intuim multele priviri ale autorului asupra unei realităţi la graniţa dintre imediat şi letargia indusă de ochii ţinuţi închişi în timpul tunsorii, în această a treia povestire identificăm întreg arsenalul fantasticului psihologic şi de atmosferă: „Începuse să plouă de ceva vreme. Poteca era şi mai întunecată, iar eu mă cufundam parcă şi mai adânc în transă. Ţâncul din spatele meu, care se ţinea bine de mine, strălucea ca o oglindă (s.n.) căreia nu îi scăpa nimic, aruncând o lumină necruţătoare peste tot ceea ce înseamnă trecutul, prezentul şi viitorul meu. Aveam un fiu, un fiu orb. Nu puteam suporta” (p. 52). Întoarcerea în timp şi asumarea unei vine de acum 100 de ani pare a fi o necesară recuperare a unui timp, un gest pentru pedeapsa de care personajul nu va scăpa nici în altă viaţă. Vocea copilului orb, care se transformă în vocea destinului, explicitează trauma şi motivul retrăirii acelui eveniment: „Azi se împlinesc o sută de ani de când mi-ai făcut felul. Vorbele lui m-au purtat în urmă cu un veac, într-o noapte întunecată ca aceasta, când omorâsem un orb la rădăcina acestui cedru. Eram, aşadar, un ucigaş, mi-am zis şi, pe dată, plodul din spatele meu s-a făcut greu ca statuia de piatră a lui Jizo” (bodhisattva Kşitigarbha este considerat protectorul copiilor care au murit de mici, n. n.) (p. 53). Par a fi coincidenţe, dar reperele cronologice din cariera lui Natsume Soseki sunt semnificative. Anul dragonului, al cincilea din epoca Bunka, este anul 1808 în calendarul gregorian, exact cu o sută de ani înaintea publicării volumului de povestiri Zece nopţi cu vise (1908). Numerele sunt la fel de semnificative, iar ideea lui „o sută” revine şi prin raportare la un ritual japonez (Ohyaku-do sau hyaku-domairi („o sută de ori”, ritual shintoist care constă în străbaterea unei distanţe fixe de o sută de ori în timp ce se rostesc rugăciuni). Este şi povestea mamei din „A noua noapte” care face acest ritual în timp ce pe veranda unui templu va lăsa copilul mic legat cu un cordon de balustradă. Zeci de nopţi şi zile a făcut acest ritual în numele soţului răpus de sabia unui samurai fără stăpân. „Istoria aceasta tristă mi-a povestit-o mama, în vis” (p. 101), aceasta este propoziţia din finalul povestirii, aducând din nou în prim-plan două elemente ale fantasticului: încălcarea graniţei dintre realitate şi vis şi reiterarea unor destine spre a-şi găsi împăcarea cu sine.

Locul preferat de scriitor este templul şi de aici derivă simbolistica religioasă şi a ritualurilor transpuse în viaţa cotidiană, timpul propice derulării acţiunii fantastice este noaptea, iar dimensiunea temporală se joacă între dilatare şi recuperare a timpului (o sută de ani) şi suprapunerile cronologice care dislocă logica firescului şi lectura devine anevoioasă, dar este tot în „cheia” fantasticului. În acest discontinuu temporal vegetaţia luxuriantă cu dezvoltare fantastică: iubita îi cere bărbatului să o îngroape într-o groapă sub forma unei scoici şi să o aştepte să se întoarcă !o sută de ani”. „Tot numărând zilele, m-am pomenit că, în cele din urmă, pierdusem şirul atâtor sori roşii răsărind şi scăpătând la apus. [...] Tocmai atunci un vrej verde şi-a croit pieziş drum de sub piatra funerară şi, mărindu-se văzând cu ochii, mi s-a oprit în dreptul pieptului. Din vârful său fremătător s-a ivit un boboc lunguieţ, firav, puţin strâmb care şi-a deschis cu delicateţe petalele chiar în faţa mea. Mireasma de crin alb mi-a năpădit întreaga fiinţă. De sus, din văzduh, a căzut un strop de rouă şi floarea a prins a se zbuciuma sub povara ei lichidă. [...] Abia atunci mi-am dat seama că se scursese un veac” (Prima noapte, p. 37). Sunt reunite în acest fragment simbolurile ce se vor regăsi în toate povestirile onirice: nocturnul, viaţa/ moartea, speranţa/ disperarea, apa şi sintagma „o sută”, sau „un veac”. Într-o asemenea atmosferă se consumă şi „A patra noapte”, având ca pivot narativ actul suicidal, trecerea într-o altă dimensiune temporală prin scufundarea în apă, element primordial. Astfel se motivează acest joc caleidoscopic al planurilor şi reflecţiilor.

Scriitorul Natsume Soseki a rămas un nume de referinţă în literatura universală şi în conştiinţa japonezilor, portretul său regăsindu-se pe bancnota de 1000 yeni în perioada 1984-2004. Temele vor configura o viziune pesimistă asupra naturii umane. Romanul său Kokoro a fost declarat de către mediul universitar cel mai valoros roman japonez din toate timpurile. Povestirile fantastice în „cheia” oniricului sunt citite şi azi cu plăcerea redescoperiri unor noi similitudini între viziunea autorului şi cultura japoneză ca patrimoniu cultural imaterial al umanităţii.