Maria (2024)

Regie: Pablo Larraín

Scenariu: Steve Knight

Distribuţie principală: Angelina Jolie, Pierfrancesco Favino, Alba Rohrwacher

În Maria (2024), biopic-ul realizat de Pablo Larraín, ecranizare a ultimelor zile ale divei Maria Callas, te încântă, fireşte, muzica (arii celebre cântate de soprană) şi imaginea (decorurile interioare şi exterioare, îndeosebi pariziene, vestimentaţia personajelor, trecerile gândite de la culoare la alb-negru), dar mi s-au părut false dialogurile, iar jocul Angelinei Jolie, uscat, mecanic, de marionetă (a se vedea, prin comparaţie, figura reală a Mariei, zâmbetul, privirea însufleţită, din epilog, în care rulează câteva secvenţe documentare dintr-o arhivă biografică). Poate unii vor zice că aşa trebuia să fie, „anesteziată“ de atâtea pastile, însă Angelina e la fel în orice rol (doar că în filmele de consum o iei ca atare), Maria e, totuşi, un film cu pretenţii de artă.

Maria nu e doar o poveste cinematografică despre drama unei extraordinare artiste care şi-a pierdut vocea şi-şi trăieşte decăderea şi agonia în Parisul anilor ’70, ci şi despre nefericirea unei femei cu traume din adolescenţă (fără tată şi cu o mamă profitoare), o fiinţă fragilă care caută dragostea la bărbaţi nepotriviţi, înlocuitori paterni (magnatul grec Onassis e un colecţionar de obiecte şi de femei, pe care le priveşte în acelaşi mod; umanizarea lui de pe patul morţii e tardivă). Maria pare că nu are forţa de a-şi controla propria viaţă, nu reuşeşte să închidă nici uşile spre trecut, poate că numai pe scenă s-a simţit puternică şi iubită. În secvenţa finală a filmului, cântând aria Vissi d’arte, Maria nu e numai Floria Tosca, ea devine aproape un Iov feminin. Care se tânguie şi (se) întreabă, apoi moare. Renaşterea nu mai este posibilă în cazul ei.