Revista Ramuri: după 120 de ani

Pe 5 decembrie 2025, revista Ramuri împlineşte 120 de ani de viaţă literară (întreruperile, dictate de împrejurări nefaste, pot fi considerate accidente de parcurs, nesemnificative în durata lungă a istoriei). Născută din entuziasmul tinerilor Constantin Şaban Făgeţel şi Dumitru Tomescu, discipoli întru spirit ai lui Iorga, pe care îl vor coopta, după 10 ani, în funcţia de director (prin fuziunea, în 1915, cu Drum drept şi preluarea numelui de la publicaţia maestrului), seria „veche“ (1905-1947) s-a consacrat printr-o orientare tradiţionalistă. După primul război (în timpul căruia avusese o pribegie la Iaşi), revista reapare, la 1 martie 1919, cu denumirea iniţială, Ramuri. În editorialul de came back, Făgeţel reafirmă programul sămănătorist (tendinţa naţională şi democratismul), de la care ctitorii nu s-au abătut niciodată. Iorga va rămâne director până în 1927 (din 1922, la Ramuri se adaugă subtitlul Drum drept, abandonat odată cu retragerea din redacţie a mentorului).

Ramuri se va reînfiinţa în 1964, cu jurnalistul Ilie Purcaru redactor-şef (1964-1969). Seria nouă a revistei va suferi, inevitabil, constrângerile perioadei comuniste, însă personalităţile extraordinare care au păstorit-o au contribuit, după profilul şi puterile fiecăruia, la îmbogăţirea şi creşterea unui brand cultural, dacă e să folosim termenii de azi. Epoca lui Purcaru se remarcă prin apariţia suplimentului Povestea vorbii, coordonat de Miron Radu Paraschivescu, având un „program“ înnoitor şi ofertant pentru scriitorii tineri. Profesorul Al. Piru (1969-1976) a apropiat mensualul craiovean de zona academic-universitară (extinzând spaţiul comentariilor critice, al studiilor analitice şi de istorie literară), iar Marin Sorescu (1978-1990) l-a deschis spre literatura universală („Dialogul spiritual cu meridianele lumii e absolut necesar.“, în „Aburul din oglindă“, nr. 7/ 1978). După 1990, sub conducerea lui Gabriel Chifu (1991-2010), revista s-a străduit să supravieţuiască în condiţiile de instabilitate financiară ale tranziţiei spre democraţie, susţinând amestecul de tradiţie şi noutate, precum şi resincronizarea cu direcţiile vest-europene. Paul Aretzu (2010-2013) şi, mai ales, Gabriel Coşoveanu (2014-2025) au încercat să păstreze moştenirea spirituală a înaintaşilor, menţinând acelaşi drum al ieşirii din provincialism. Aş aminti, în context, răspunsul lui Adrian Marino la ancheta „Cultură şi specific regional. O stilistică diferenţială”, din Ramuri, nr. 2/ 1967, valabil oricând: „Pe de altă parte, chiar cu cele mai bune intenţii din lume, regionalismul – fie el cât de «creator» – riscă uneori să se confunde, sau să decadă la nivelul unui simplu «provincialism». Iar «provincialismul», în accepţia sa negativă, este un mare adversar al culturii. Când într-un anumit mediu criteriile şi ierarhiile obiective, măsurate la scara republicană, sunt repudiate şi înlocuite în favoarea unor pseudovalori strict locale; când cutare critic începe să raţioneze aşa: «nu voi fi eu un mare critic, dar sunt cel mai mare critic din... Apahida»; când un oarecare bard local se proclamă cel mai mare liric din Dolhasca şi nu vrea să mai ţină seama de poeţii de la «centru», nu este nimic bun de aşteptat din partea unor astfel de reacţiuni. Provincialismul acumulează complexe nejustificate de superioritate şi inferioritate, sterilitatea îl pândeşte, nu o dată resentimentele şi suficienţa îl domină. Nu cunoaştem un mediu mai prielnic ratării, invidiei şi competiţiei minore, joase, decât unele cercuri provinciale, total depăşite, obiect de literatură satirică şi umoristică, la noi şi în străinătate“.

Dacă va continua cu redacţia actuală, Ramuri, editată de Uniunea Scriitorilor din România, va rămâne o tribună a moderaţiei, într-o lume sufocată de excese, a echilibrului între local, naţional şi universal, a calmului valorilor, dincolo de orice tentaţie radicalizantă. Credem că vocaţia unei reviste de cultură constă în apărarea, în primul rând, a valorilor umaniste. Numai într-un climat de respectare a libertăţii şi a demnităţii umane poate exista şi libertate de creaţie. Sperăm că civilizaţia occidentală, de care noi, cei de la „porţile Orientului“, ne-am agăţat mereu, de multe secole, ca un Odiseu ce pătimeşte pe calea reîntoarcerii acasă, va găsi anticorpii necesari în lupta cu recrudescenţa extremismelor ideologic-politice. Fără cenzura regimurilor autoritariste, promovarea unui canon estetic e mai uşor de făcut. Deşi, în era revoluţiei I.A., nu se ştie cu ce sorţi de izbândă, dar măcar existenţa fizică a creatorilor autentici nu va fi primejduită, cum s-a întâmplat/ se întâmplă în dictaturi. Altfel, diferite tipuri de cenzură se regăsesc şi în zilele noastre. Florin Bican, într-un articol recent din Matca, realizează o scurtă incursiune în istoricul temei, insistând asupra avatarurilor ei în contemporaneitate: „În prefaţa antologiei sale de interviuri pe tema cenzurii,You Can’t Say That! Writers for Young People Talk About Censorship, Free Expression, and the Stories They Have to Tell, Leonard S. Marcus observă că «cenzura reflectă lipsa de încredere în sine a unei societăţi» şi este caracteristică regimurilor autoritare. Această lipsă de încredere în sine – adesea disimulată ca încredere excesivă în convingeri nefondate – se manifestă azi la tot pasul, de la grupurile de părinţi vigilenţi care purică bibliotecile şi librăriile în căutarea titlurilor care le sfidează convingerea că pământul e plat, sau le-ar putea face odraslele să sughiţe, până la editurile care angajeazăsensitivity readers　să sufle în iaurtul cărţilor pe care intenţionează să le publice, nu cumva să se băşice cititorul sensibil. Într-o societate tot mai nesigură de sine, intensificarea cenzurii la toate nivelurile e o consecinţă firească“ („Cenzura e cu noi!“, 15 octombrie 2025).

Aceeaşi nesiguranţă de sine şi confuzie în privinţa propriului rost/ rol social îl au şi mulţi oameni care scriu (observaţi că nu am spus scriitori). Pentru aceştia, cultura nu este un mod de existenţă, ci un mijloc de parvenire, de sporire a unei stime de sine foarte scăzute. De aceea, unii îşi obţin titlurile de doctori în ştiinţe aşa cum se cumpărau pe vremuri rangurile boiereşti. Alţii îşi plătesc publicarea cărţilor, la edituri în general obscure, dar nu una-două, ci cu zecile, fiindcă „geniile“ nu obosesc vreodată. Statutul de scriitor, râvnit şi scump precum caftanul, are încă ceva nobil, în ciuda cititorilor tot mai puţini. Cei care nu pot deveni influenceri (cu faimă plus bani), dar şi pentru că tânjesc după lustrul aristocratic al tagmei intelectualilor/ scriitorilor, se trezesc autointitulându-se ca atare. Vârsta „revelaţiei“ nici nu contează. Doar mania titlurilor şi a etichetelor. Scriu mai mult decât citesc şi, desigur, postează pe facebook. Cel puţin un poem pe zi, dacă sunt poeţi, întrucât inspiraţia merge, în cazul lor, ca producţia de cauciucuri. Pe la târgurile de carte vânează scriitorii celebri pentru a se fotografia cu ei, sperând într-un transfer de popularitate prin contiguitate. Chiar dacă pare inofensiv, iar hârtia/ mediul virtual suportă orice, veleitarismul capătă aspecte agresive când nu obţine ce-şi doreşte (criticii literari cunosc cel mai bine felul în care se varsă frustrările veleitarilor ignoraţi). Din păcate, am văzut că în ultima vreme până şi scriitori adevăraţi, mai mult sau mai puţin talentaţi (dar, totuşi, scriitori), sunt ofensaţi de cea mai nevinovată observaţie critică (victimizarea este în aerul timpului), tratând-o fie ca pe un atac la persoană, fie ca pe o eroare de neiertat a cronicarului literar.

Opiniile critice negative, argumentate cu decenţă, ţin de normalitatea unei vieţi literare libere. Autoritatea criticilor profesionişti s-a diminuat odată cu intensificarea relativismului postmodern, însă nu a dispărut cu totul. De unde şi supărările la adresa lor. Când zic critici profesionişti mă refer la oameni cu activitate îndelungată şi recunoscută în domeniu. O persoană care a scris conjunctural, eventual câteva recenzii despre prieteni, nu este un critic literar. Numai că scriitorii înşişi s-au obişnuit cu o critică de tip PR-ist, efectuată de oamenii de casă ai unor edituri ori de propriii amici. Aşa se explică recurenţa epitetelor magnificente, indiferent de valoarea volumului recenzat/ recomandat: „magic“, „hipnotic“, „electrizant“, „excepţional“, „cutremurător“ etc. (şi nu doar în spaţiul cultural românesc). Sau ostentaţia comparaţiilor ridicole între autori modeşti, de nu de-a dreptul fără nicio chemare, cu nume grele ale literaturii clasice universale. Cronica literară este, într-adevăr, cea mai socială dintre formele criticii, şi nu doar pentru că mediază întâlnirea dintre cărţi şi cititori. Cronicarul literar se află el însuşi în cercuri literare, în comunităţi artistice sau de idei. Voi dezvolta, poate cu altă ocazie, concepţia despre condiţia deopotrivă privilegiată şi ingrată a acestuia. Acum voiam însă a sublinia altceva: importanţa lecturii, care încheagă, mai mult decât scrisul, o comunitate.

Oamenii se apropie în virtutea unor pasiuni comune. O revistă de cultură este, în mare măsură, o comunitate de lectură. „Paradoxul lecturii constă însă în a forma, de regulă, o intimitate sociabilă“ (Liviu Papadima, „Analfabet digital“, în Dilema veche, nr. 554/ 2014). Deşi am avut/ avem o redacţie restrânsă, la care se adaugă colaboratorii constanţi, la Ramuri ne-a unit credinţa în valorile umanismului şi dragostea de literatură, de artă, în sens larg. De/ cu oamenii care citesc nu te plictiseşti niciodată, iar discuţiile par nesfârşite. Nu este o aroganţă elitistă, ci chiar condiţia esenţială pentru a intra în dialog: să fii, întâi de toate, un cititor. Când un autor care vrea să-mi trimită un volum sau un text spre publicare mă întreabă care este adresa revistei (de corespondenţă clasică sau de email), îmi dau seama că nu a cumpărat şi nu a răsfoit niciodată un număr din Ramuri (din politeţe, nu zic nimic, dar nu-mi pot reprima judecata defavorabilă). Cu vârsta şi experienţa, ajungi să identifici destul de repede pe superficialul care urmăreşte narcisic vizibilitatea, gonflarea egoului, cu orice preţ şi prin orice mijloc (uneori, scena literaturii pare un mijloc foarte la îndemână), de cel care trăieşte în şi prin cultură, indiferent de gradul de expunere publică. Pe cel ce pare că citeşte de cel care chiar citeşte. Din plăcere, din sete de cunoaştere.

Revenind la momentul aniversar: Ramuri este astăzi o revistă de tradiţie (nu tradiţionalistă), care îşi respectă trecutul şi aspiră să-şi onoreze prezentul, cu o balanţă echitabilă între istoria şi actualitatea literară, între literatură şi celelalte arte, între creativitatea românească şi cea universală.