Mai mult decât o biografie romanţată

Florina Ilis este unul dintre cei mai valoroşi prozatori români ai epocii postcomuniste. Deşi a debutat în anul 2000, ea este străină de orice încadrare îngust generaţionistă. Romanele sale sunt complexe, polifonice şi caleidoscopice, având elemente realist-sociale, mitic-simbolice şi metatextual-livreşti. În general, acestea problematizează realităţi istorice şi reprezentările lor, prin intermediul perspectivelor multiple şi al textelor derivate, adică al hipertextelor (internautice, jurnalistice, ideologico-politice, critic-literare etc.).

Blaga. În căutarea numelor, apărut în seria de „Biografii romanţate“ de la Polirom (în 2025), nu este, totuşi, o simplă biografie romanţată. Cred că Florinei Ilis i-ar fi şi greu să scrie într-un stil prea lejer. Dar poveştile amoroase, etalarea „muzelor“ (într-un discurs narativ nescutit uneori de ironie) asigură atractivitatea şi din acest punct de vedere, al speciei biografiei romanţate. Biografia romanescă a lui Blaga se construieşte însă specular, cu ajutorul unor oglinzi textuale diverse, mai mult sau mai puţin fidele: în primul rând, materiale de istorie literară, corespondenţă şi jurnale sau memorii ale apropiaţilor, documente de urmărire informativă din arhiva Securităţii; apoi, opera propriu-zisă (poezie, proză, dramaturgie, filosofie, traduceri); şi, nu în ultimul rând, volume de critică şi istorie literară, de exegeză dedicată creaţiei lui Blaga. De pildă, una dintre aceste oglinzi halucinante, care relevă foarte bine amestecul de documental şi ficţional, melanjul de gravitate şi de parodie postmodernistă, este Faust-ul lui Goethe (tradus în româneşte de Blaga). De altfel, romanul, scris la persoana a III-a, în care naratorul se adresează direct cititorilor, îşi expune la final şi bibliografia. De aceea, Blaga. În căutarea numelor pare mai degrabă o metaficţiune biografistă, ca şi Vieţile paralele, dar de mai mică anvergură.

În ciuda încărcăturii livreşti, intertextuale, personajul Lucian Blaga rămâne unul viu, fascinant, un Don Juan al poeziei, care-şi trage seva creativă din magia erosului. În numele frumuseţii, numele femeilor se tot schimbă. „Orice dragoste care duce la creaţie îşi dobândeşte legitimitatea ei“, iar „creaţia precede morala“. Daimonul creaţiei poetice îl reprezintă, de fapt, „eternul feminin“. Totodată, romanul tematizează, cu acuitate istorică şi psihologică, nefericita condiţie a creatorului veritabil într-un sistem politic opresiv.