O anatomie a ratării

Tatiana Ţîbuleac, de profesie jurnalistă, a debutat editorial cu un volum de poveşti adevărate despre emigranţi în Franţa, Fabule moderne (Editura Urma Ta, Chişinău, 2014), dar a explodat literar cu Vara în care mama a avut ochii verzi (Editura Cartier, 2016), aproape un poem în proză, dincolo de titulatura de roman, distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (2017), Premiul revistei　Observator cultural　şi PremiulObservator Lyceum　(2018). Grădina de sticlă (Editura Cartier, 2018), al doilea roman al prozatoarei basarabene emigrate la Paris, a primit Premiul Uniunii Europene pentru Literatură (2019). Ambele cărţi au fost traduse în mai multe limbi străine. Varianta germană a romanului Vara în care mama a avut ochii verzi, în tălmăcirea lui Ernest Wichner, la Editura Schoffing & Co., a luat Premiul Târgului de Carte de la Leipzig, categoria carte străină, traducere, în 2018. Ediţia spaniolă, apărută în 2019 la Editura Impedimenta, a câştigat Premiul European Cazino de Santiago. În 2019, Tatiana Ţîbuleac este laureată a Premiului Naţional al Republicii Moldova, oferit de Guvernul Maia Sandu. În fond, prin succesul ei, literatura Tatianei Ţîbuleac a integrat deja Republica Moldova în cultura europeană, iar autoarea se prezintă publicului ca scriitor român.

Stilul eliptic, fracturat, intens poetic al primelor două romane a încurajat apropierea de scriitura Hertei Müller. Vara în care mama a avut ochii verzi a fost comparat şi cu De ce fierbe copilul în mămăligă de Aglaja Veteranyi. Când eşti fericit, loveşte primul (Editura Cartier, 2025) vine, astfel, pe un fond de mari aşteptări axiologice. Al treilea roman al Tatianei Ţîbuleac îmblânzeşte contorsionarea stilistică, textul e mai fluid, însă nu renunţă la poeticitate, miezul incandescent şi hipnotic al prozei sale. Păstrează din scrierile anterioare confesiunea la persoana I (deşi transcrie şi dialoguri), de asemenea, fluxul necontrolat al memoriei care sparge ordinea cronologică a istorisirii, dar şi teme ce par obsesii creative: imigraţia din Franţa, traumele copilăriei, relaţiile familiale disfuncţionale (îndeosebi între copii şi părinţi), ambivalenţa iubire-ură, identitatea problematică, înfrângerea existenţială. Când eşti fericit, loveşte primul este, mai presus de orice, o anatomie a ratării, aproape toate personajele stau sub spectrul ei, iar naratoarea o disecă minuţios, cu un soi de cruzime cinică, nu ca pe un cadavru într-o lecţie demonstrativă, ci aşa cum ar tăia cu bisturiul lucidităţii analitice în propriul corp dureros. Adică într-un organism bolnav, fiziologic şi psihic, intrat pe panta unei degradări monstruoase. Ea este Mila, o alcoolică de cincizeci de ani, care se luptă cu adicţia (mai mult prin sport decât prin terapie) şi află că suferă de o maladie neurodegenerativă (probabil Alzheimer). Epuizată, tulburată, prevăzându-şi sfârşitul de „epavă abandonată“ în negura uitării de sine şi a celorlalţi, începe să scrie o naraţiune hibridă, amestec de jurnal şi memorialistică (asta se subînţelege şi pentru că, la îndemnul tatălui, pentru a exersa scrisul, ţinea încă de elevă jurnal). Povestirea, deosebit de senzorială, face naveta între timpuri şi lumi diferite, între trecut şi prezent, între Chişinăul natal şi Parisul de adopţie. Visul parizian este însă deja destrămat, în ciuda proiecţiilor de bunăstare, expuse cu scârbă şi resentiment (una dintre acestea ar fi să moară femeia lui Haim, un bătrân orb pe care-l îngrijeşte, pentru a-i lua locul; alta, să dea un examen pentru a deveni funcţionar public). De altfel, în viaţa cotidiană, Mila poartă înlăuntrul său un cazan de frustrări şi furie în fierbere, gata mereu să dea pe dinafară, acoperit întotdeauna la limita decenţei sau a negocierii cu propriii angajatori. Nu numai anii petrecuţi în Franţa, cu statut de migrant, ci întreaga ei existenţă pare un exil chinuitor, marcat de sărăcie, mizerie şi lipsa dragostei. Mila a ratat tot ce se putea rata, carieră, căsătorie, maternitate, într-un şir nesfârşit de eşecuri şi de suferinţe. Poate de aceea se gândeşte acum la ce lasă în urmă, la cum o va ţine minte lumea, poate de aceea îşi aminteşte acum spusa tatălui, înainte de zborul ei la Paris: „Cărţile sunt lucruri esenţiale“. Poate că această mărturisire scriptică, un fel de cutie neagră, o va salva de îngroparea definitivă, de ştergerea numelui său ca şi cum Mila nici n-ar fi trăit vreodată. Doar scrisul i-a mai rămas, când îşi simte crepusculul şi trebuie să renunţe la otrava care o făcea să uite şi să ierte, pentru ea fiind o licoare magică, „alcoolul care mă purta prin toată negreaţa ca pe un pod lung, spre nişte ferestruici de lumină, unde aveam părinţi, Malik era al meu, noi două ne spuneam pe nume“.

Orfană de mamă de la şase ani, după ce-i ascultase în mod repetat lista regretelor şi a visurilor spulberate, Mila suferă din cauza absenţei tatălui, ziarist workaholic, mai tot timpul aflat în deplasări de serviciu sau la cârciumă cu prietenii scriitori, artişti, preocupat de lectură şi de scris până la obsesie. După moartea consoartei, se mută de la căminul de familişti într-o garsonieră sordidă, în care se vor înghesui ulterior şi cu Nina, o mamă de împrumut pentru Mila mai mult decât o soţie, fiindcă deloc iubită de bărbatul văduv, căsătorit dintotdeauna cu slujba şi cultura. Tatăl, pe care îl admiră nespus şi îi lipseşte mereu, o enervează însă cu rigoarea, pretenţiile şi principiile lui, înălţătoare moral, dăunătoare pecuniar. Va fi expediat din redacţie înainte de a ieşi la pensie, patima alcoolului se va acutiza, iar prăbuşirea finală va fi adusă de o demenţă senilă. Nina, o femeie încă tânără, fată bătrână de la ţară, ştearsă, dar blândă şi devotată, nu va fi preţuită îndeajuns nici de Mila decât după plecarea ei. Mila va creşte într-o libertate deplină împreună cu Malik, băiatul din vecini mai mare cu trei ani, cu o mamă doctoriţă confiscată de muncă şi un tată marinar de cursă lungă. Malik este pasionat de maşini şi de tehnică, are spirit practic, se pricepe la treburile casnice, el compensează golul afectiv lăsat de părinţi, devine partener de joacă şi experienţe, frate, prieten, prima dragoste. Apariţia nenumitei (abia la sfârşitul cărţii o numeşte Anastasia), nepoată (şi ea orfană) a familiei din apartamentul de deasupra, va reprezenta punctul de cotitură, beatitudinea şi blestemul vieţii lor. Anastasia o fascinează pe Mila prin cochetăriile ei, prin superficialitatea efervescentă, prin feminitatea debordantă şi bovarică. Malik se îndrăgosteşte iremediabil de ea. O vreme, par fericiţi toţi trei, se uită la filme şi se joacă „de-a filmele“, joaca preferată a Anastasiei. Când Malik şi Anastasia se transformă previzibil în iubiţi, în Mila, abandonată de ei, se naşte iadul geloziei. Nucleul de foc al romanului constă, de fapt, în coagularea acestui triunghi erotic toxic, cu iubire şi ură, rezistent şi înspăimântător ca durată (peste două decenii, de aceea, aproape neverosimil), în ciuda trădărilor şi a despărţirilor temporare. El este lava care pârjoleşte totul, ca la Pompei, lăsând în urmă mutilare sufletească şi cenuşă. Nu am găsit un corespondent asemănător ca tensiune şi distructivitate decât în filmul Jules şi Jim (1962), realizat de François Truffaut. Malik este „câinele“ Anastasiei, ea constituie l’amour fou, l’amour passion, în timp ce Mila, „câinele“ lui, se mulţumeşte cu un ataşament de criză, inclusiv sexual. Cei trei ajung chiar să locuiască un an împreună, într-un melanj de senzualitate şi promiscuitate, condimentat cu multe filme şi udat cu alcool în exces, în timp ce Anastasia, femeia fatală, îl atrage pe Malik într-un cerc de interlopi cu afaceri murdare (contrabandă, droguri, prostituţie). În Franţa, tot Anastasia îi trage după ea, iar evoluţia şi fericirea sperată se metamorfozează în decădere. Malik, absolvent de Politehnică, inginer, trudeşte în construcţii, apoi se angajează paznic, trăieşte într-un vagon, în condiţii insalubre, crunte, şi moare straniu, căzând de la înălţime (nu mai elucidează nimeni dacă a fost accident, sinucidere sau crimă). Mila, care după episodul amoros cu Anatol, un descurcăreţ al tranziţiei, dispărut misterios, îi urmează la Paris, pare să reuşească, însă pierde repede job-ul la AFP. Din profesoară care preda la universitate în Republica Moldova, e nevoită să accepte slujbe umilitoare şi prost plătite (badantă, bonă, dog sitting), să doarmă pe la cunoştinţe, în schimbul asigurării menajului, să mănânce din produsele promoţionale de prin supermarketuri. Anastasia însăşi, cu o fetiţă făcută cu Malik (aşa am înţeles, nu e menţionat limpede), suportă un bărbat potent financiar (lucrător la bancă), abuziv şi consumator de narcotice, dar păstrează, cu aceeaşi aroganţă poleită, aparenţele de familie perfectă, ascunzându-şi vânătăile sub machiaj. Stând o perioadă în „casa porcului“, Mila avusese grijă de Marta, deşi Anastasia o trata ca pe o servitoare în faţa prietenelor ei bogate. Tasea plesnea, ca şi în adolescenţă, de minciuni, ipocrizie, falsitate.

De altfel, Când eşti fericit, loveşte primul este interesant şi din acest punct de vedere, al prezentării vieţii grele a migranţilor şi a ciocnirilor mentalitare între oamenii din Est şi occidentali (ca şi romanul Nickel al Cristinei Hermeziu, publicat tot la Cartier, în 2024). Aniuta este o refugiată din Ucraina, de când a început războiul, strânge donaţii pentru compatrioţi şi vrea să se reîntoarcă, întrucât „nu mai are răbdare cu prostia străinilor“, patroana ei fiind trumpistă. Fima şi Lenuţa sunt fane ale vestelor galbene, antivacciniste, credincioase, merg la biserică, au superstiţii şi folosesc medicina homeopată. Ele s-ar încadra în aşa-zisul curent suveranist, de aceea atacă noii imigranţi. Fima are şi o latură de bârfitoare şi profită de banii Anastasiei, Lenuţa se culcase cu Malik. Aceste „proaste“ o ajutaseră însă pe Mila în cele mai negre zile ale sale, iar nu amicii intelectuali. Haim fusese inginer constructor, un emigrant evreu maghiar, integrat perfect, naturalizat rapid în Franţa cu ajutor din partea familiei înstărite a Corei. Este confidentul Milei, îl preocupă viitorul ei, dar le dispreţuieşte pe prietenele inculte, „vulgare“ şi „extremiste“ ale acesteia, venite din Basarabia. După moartea fiului, Haim şi Cora au rămas căsătoriţi din convenienţă, în camere separate. Bătrân şi orb, în afara plimbărilor cu Mila însoţitor, Haim „stă mai tot timpul în camera lui, îmbrăcat în pijama, ascultând muzică sau cărţi audio, împărţind haşişul şi rulând ţigări. Ea trăieşte pe canapeaua ei verde, citind reviste pentru femei sau pilindu-şi unghiile, sau bârfind la telefon, îmbrăcată mereu de parcă ar avea o întâlnire“. Cora ura şi ea imigranţii, „merda balcanică“, deşi această „vacă bătrână şi putredă“ îi dădea uneori Milei rochii şi bilete la concerte, ba chiar şi sfaturi despre cum să seducă bărbaţii. Antoine, la care lucrează ca bonă pentru Céleste, este homosexual, progresist, vegetarian, cu un stil de viaţă eco-friendly. Începuse o varietate de studii fără a termina nimic, însă îi plăcea să gătească. Era întreţinut de o mamă catolică, manifesta apucături de ins răsfăţat, dar se dovedea un tată minunat. Şi lui i se confesa Mila, mai ales despre Malik, îi dăduse bani la nevoie, spre deosebire de Haim, care se eschivase. Naratoarea le observă tuturor atât defectele, cât şi calităţile, conturând tipologii nuanţate, pe care le învăluie nu numai în ironie, ci şi în tandreţe.

Când eşti fericit, loveşte primul este o carte sfâşietoare despre fiinţe traumatizate, despre nebuniile dragostei, despre dificultăţile imigranţilor, despre destine nefericite, despre vieţi irosite. Din descrierea deopotrivă naturalistă şi poetică, grotescă şi emoţionantă a ravagiilor dipsomaniei, a iubirilor patologice, a putreziciunii existenţiale, se naşte un roman al ratării şi al nostalgiei. În ultimele pagini, personajul feminin mărturisitor are ceva din regresiunea anamnetică a opiomanului Noodles, din finalul peliculei A fost odată în America (1984), regizat de Sergio Leone: „Ar trebui să mă ridic acum din pat şi să mă duc acasă, dar mintea mă trage înapoi. Acasă e aici, strigă ea, e subsolul acesta în care ai visat cel mai mult. E oglinda veche, în care ai fost frumoasă. Între pereţii aceştia roşii, care mă sufocă, viaţa se desface ca triumo-ul lăcuit al Rozei: copil, femeie, epavă. Am cincizeci de ani, sunt terminată; patruzeci şi cinci, femeia lui Haim o să moară repede; treizeci şi opt, Malik e viu, încă mai pot naşte; douăzeci şi cinci, tata e în putere, din nou împreună, le ucidem pe Audrey şi pe Donna şi le îngropăm sub castan; doisprezece, viaţa e un film, iar eu la piciorul ei“.