De ce (mai) scriem? De ce (mai) citim?

De ziua câte unui poet răsfoiesc o carte din opera lui. Pe 26 septembrie s-a născut T.S. Eliot, un icon al modernismului poetic universal, şi am recitit Gerontion (în traducerea lui Mircea Ivănescu din ediţia bilingvă Opere poetice 1909-1962, publicată de Humanitas Fiction în 2011, în seria autorului Tărâmului pustiit). Mi-au răsunat o vreme în minte, ca un ecou anxiogen, versurile: „Istoria e străbătută de multe pasaje viclene, coridoare săpate-ntr-adins/ Şi porţi de scăpare, înşală cu ambiţiile suflate în şoaptă,/ Ne călăuzeşte cu deşertăciuni“. Literaţii, în majoritate, au impresia că numai scrisul (al lor, cu precădere, dacă e să fiu maliţioasă) este străin de irelevanţă şi fum, în ciuda adagiului Ecclesiastului că „toate sunt deşertăciune“.

Asta mi-a amintit însă de volumul lui Valeriu Gherghel, Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înţelepţi cărţile? (Polirom, 2018), care, alături de Porunca lui rabbi Akiba (2005) şi Breviarul sceptic. Şi alte eseuri despre simplitate (2012), formează un triptic dedicat lecturii şi cortegiului ei de fericiri şi nefericiri. Roata plăcerilor este, fireşte, o pledoarie pentru lectură, dar una în care pledantul se face adesea şi avocatul „diavolului“, al celor care au îndemnat la exilarea cărţilor din cetatea existenţei (ştiţi marotele: cărţile te usucă, te împiedică să trăieşti, să fii original, să devii înţelept etc.). Numai că, expunându-le argumentele, eseistul nostru le şi deconstruieşte, însă fără încrâncenare, fără pedanterie şi, de asemenea, fără „agitaţia“ („spontanilor“) care, mai ales în vremea de-acum, vrea să treacă drept isteţime, ci persuasiv, rotitor, şugubăţ, cu (auto)ironie şi umor. Chiar tipul de discurs al lui Valeriu Gherghel, ludic-voios (în ciuda bibliografiei atotprezente), trezeşte pofta de a citi, fiindcă el ne dovedeşte că lectura poate fi (şi) o plăcere. Dar plăcerea nu exclude dificultatea, dimpotrivă. Cea mai îndrăgostită lectură este aceea lentă, minuţioasă, reflexivă. Lectura care te provoacă să-ţi pui întrebări, să conteşti, să polemizezi, să fluieri în biserică.

De ce (mai) citim? De ce n-au iubit unii înţelepţi cărţile? Ce înseamnă experienţa lecturii? La ce ne foloseşte cititul? etc. – sunt doar câteva dintre întrebările la care încearcă să răspundă Roata plăcerilor, într-un Symposium la care sunt convocaţi numeroşi parteneri de dialog, de la filosofii stoici şi până la scriitorii sau teoreticienii (post)moderni. Valeriu Gherghel se autodeclară un „eseist sceptic“, un „agnostic suspicios“, aşa că răspunsurile nu vor fi niciodată nişte adevăruri luate de-a gata, ci reflecţii proprii, după „audierea“ vocilor autorizate şi problematizarea diverselor puncte de vedere. Eseistul nu lucrează cu certitudini. Ca un înţelept veritabil (socratic), spune frecvent că nu ştie, că nu poate să ofere Adevăruri (absolute, irefutabile), iar ideile/ opiniile sale sunt întotdeauna „moşite“ şi nuanţate. De fapt, Valeriu Gherghel se gâlceveşte permanent cu gândirea binară, disjunctivă, de tipul tertium non datur, care aşază în opoziţie viaţa şi cărţile sau experienţa şi lectura. După mai multe ocoluri interogative în jurul temei, concluzia propune o perspectivă integratoare. Acestea nu pot fi antinomice, întrucât lectura este ea însăşi o experienţă de viaţă, cu bogăţiile şi primejdiile ei: „Oare de ce (mai) citim? Un înţelept a găsit răspunsul: pentru a trăi pur şi simplu. Citeşti ca să trăieşti... Omul vrea să priceapă ceea ce trăieşte. Iar pentru a înţelege este nevoie de cărţi. Citim, aşadar, pentru a ne înţelege mai bine pe noi înşine, pentru a ne lărgi sinele, citim pentru a trăi... În fond, am învăţat să iubim din poemele trubadurilor. Poeţii au inventat iubirea-pasiune. (...) Prin urmare, omul mai întâi a citit, şi-a imaginat, şi abia după aceea s-a întrebat dacă iubeşte aievea. A citit şi abia apoi a trăit“.

Fără să-l comenteze prea mult, eseistul menţionează la un moment dat şi exemplul poemului lui Eminescu, În zădar în colbul şcolii…, la prima vedere o artă poetică trăiristă/ vitalistă. M-am întrebat adesea dacă Eminescu era sincer, fiindcă, aşa cum observă şi Valeriu, „oricât de intens am trăi viaţa-viaţă, nu vom auzi niciodată, cu niciun preţ, cum creşte firul ierbii sub pământ, cum pătrund rădăcinile brazilor în piatră. Doar un poet poate sesiza aceste amănunte“. Este oricum ciudat să-l auzi pe Eminescu, un cititor împătimit, valorizând „viaţa care se vieţuieşte“, cum ar zice licheaua Gore Pirgu. M-am gândit că poate există aici o ironie subtilă, deşi nu este exclus ca şi marii creatori să fie vizitaţi uneori de sentimentul inutilităţii scrisului, câtă vreme literatura, chiar şi când revelează „urma frumuseţii“, nu reuşeşte să răspundă unor întrebări fundamentale, cum sunt, de pildă, cele legate de moarte. Sau dacă o face, nu e niciodată un răspuns fără rest, ci unul aproximativ, să nu folosesc de-a dreptul termenul vag. „Carte iubită, fără de folos/ Tu nu răspunzi la nicio întrebare“, scrie şi Arghezi, în Ex libris, exagerând, de asemenea, rostul cărţii în imposibilitatea cunoaşterii. Aş putea să leg În zădar în colbul şcolii… de o altă artă poetică dintre postume, Icoană şi privaz, în care Eminescu îşi joacă discursul pe muchia tensionată dintre gravitate şi ironie. În primul rând, poetul îşi arată, precum în cazul (post)modernilor, un complex al descendenţei literare: „O, tristă meserie, să n-ai nimic de spus/ Decât poveşti pe care Homer şi alţi autori/ Le spuseră mai bine de zeci de mii de ori“. Poemul pleacă de la un motiv erotic: de ce fata ar alege poetul care nu-i în stare să-i descrie în versuri perfecte, originale divina frumuseţe, iar nu pe „ofiţerul cu spada subsuoară“. Cuvintele, chiar „prea frumoase“, nu se ridică nicicum la nivelul frumosului natural: „Dar oricâte ar scrie şi oricâte ar spune.../ Câmpii, pădure, lanuri fac asta de minune,/ O fac cu mult mai bine de cum o spui în vers./ Natura-alăturată cu-acel desemn prea şters/ Din lirica modernă e mult, mult mai presus“. Această senzaţie a incompletitudinii limbajului în a exprima misterele/ frumuseţile universului va deveni o dramă a cunoaşterii poetice şi la Nichita Stănescu în Elegia a zecea. Deşi Eminescu pare să-i dea dreptate Anei în preferinţa „naturală“ pentru ofiţer („natura-i înţeleaptă/ Un corp frumos şi neted te face să iubeşti,/ În braţul lui puternic tu simţi că-ntinereşti“), se simte intens/ dramatic dorinţa de a fi el, poetul „năuc“, iubitul şi credinţa că „poezie şi visuri“ n-ar trebui să fie „un fleac“. În mod paradoxal, când Eminescu şi Arghezi subliniază neputinţele poeziei, ajung, într-un efect de bumerang, să-i reafirme şi să-i glorifice, o dată în plus, puterile. Pentru că numai „nebunul“ de poet este capabil să „cârpească cu minuni/ păreţii de chilie“, în fond, nu o chilie, ci lumea întreagă. Iar la Arghezi, să însufleţească o fantasmă din „noroi“, ca Dumnezeu lutul: „Şi zămisleşte marea lui fantomă/ De reverie, umbră şi aromă,/ Şi o pogoară vie printre noi“.

Inevitabil, în epoca inteligenţei artificiale se pune şi mai acut problema motivaţiei scrisului şi a lecturii. Aplicaţiile digitale se perfecţionează în generarea textelor, iar creatorii umani se pot pierde într-o maree scriptică nesfârşită. La ce bun să mai scrii, dacă nu mai ai cititori? În România, oricum se citeşte puţin, conform tuturor statisticilor oficiale. Poate doar orgoliul unor literaţi, pe care-l sugeram la începutul articolului, susţinut de convingerea prezenţei propriei originalităţi, să mai impulsioneze motorul scrisului. Am văzut pe facebook un soi de autodenunţ al unui poet milenial: după apariţia unei cronici la volumul său, mărturisea că tocmai partea pe care o lăudase criticul literar fusese scrisă cu ajutorul IA (ulterior cred că a şters postarea). Deşi am aflat că unele edituri îi pun pe autori să semneze declaraţii pe propria răspundere că nu au utilizat IA în elaborarea cărţilor, încă nu există un control al domeniului, din acest punct de vedere (cel puţin până la apariţia şi răspândirea unui program care să detecteze intruziunea IA în textele de autor). În calitate de critic de întâmpinare, recunosc că m-a atins o frântură de teamă: ce garanţie am că volumele pe care le-aş putea recenza reprezintă produsul exclusiv al minţii umane? Tehnofuturismul visează omul-maşină, civilizaţia postumană eficientă şi rece. În multe sectoare administrativ-economice, oamenii sunt deja înlocuiţi de roboţi. Învăţământul umanist se află în recul, noile vedete ale mapamondului nu se mai găsesc printre scriitori şi profesori, ci printre influenceri şi/ sau tehno-miliardari, într-un melanj insalubru de divertisment şi politică. Extremismele încep să destabilizeze lumea occidentală, cu aportul masiv al reţelelor de socializare şi al boţilor. „O societate tehnocratică nu este altceva decât o societate totalitară”, afirma cândva un important gânditor al secolului al XX-lea, Jacques Maritain, în O filosofie a educaţiei (Editura Spandugino & Editura Zeta Books, 2022, traducere din limba franceză de Miruna Tătaru-Cazaban). Chiar dacă se arată ca previzibil loc comun, salvarea umanităţii, ieri ca şi azi, nu va fi posibilă decât tot prin intermediul educaţiei: „O educaţie orientată spre înţelepciune, centrată pe disciplinele umaniste, care vizează să dezvolte la nivelul minţilor capacitatea de a gândi drept şi de a te bucura de adevăr şi de frumuseţe, este o educaţie pentru libertate, o educaţie liberală. Oricare ar fi vocaţia sa proprie şi orice specializare ar putea necesita această vocaţie, orice fiinţă umană are dreptul de a primi o astfel de educaţie, cu adevărat umană şi umanistă”.

Dacă statele civilizate nu vor lua măsuri pentru întărirea acestui tip de educaţie, gândul mă duce la un dezastru asemănător celui din poemul apocaliptic (profetic?) din ultimul volum antum al lui Charles Bukowski, The Last Night of the Earth Poems (1992), Dinosauria, Noi. Faţă în faţă cu ororile şi entropia înconjurătoare (dictatori, războaie, sărăcie, corupţie, dezumanizare, automatizare, alienare, deculturalizare etc.), literaţii autentici fac ceea ce au făcut dintotdeauna: scriu. Oricât de zadarnic s-ar dovedi, scrisul rămâne cea mai benefică deşertăciune. Iar lectura, oricât de inutilă ar părea, cea mai eficientă şcoală de (re)umanizare.