Nichita Stănescu şi avatarurile lui Orfeu

Nichita Stănescu este un poet icon al neomodernismului generaţiei ’60. Nicolae Manolescu observa însă, comentând poemul Viziunea matematică, încheiat ludic-ironic, că el anunţă şi spiritul postmodern în poezie: „Ne aflăm în plin postmodernism, într-un limbaj care nu numai îşi are gramatica proprie, cazurile, modurile şi paradigma sa, dar care se raportează la acela al tradiţiei moderne cu o blândă şi amuzată ironie. Poetul e vădit «neserios», dar nu în înţelesul că persiflează lumea, cum făceau uneori şi modernii, ci în acela că ia peste picior poezia însăşi, ceea ce modernilor nu li se întâmpla niciodată. Discursul modern putea glumi cu privire la orice, dar nu cu privire la sine însuşi: discursul postmodern al lui Nichita Stănescu nu glumeşte de obicei cu privire la lume, dar pe sine însuşi nu se cruţă niciodată, când e vorba să-şi divulge fragilitatea, relativitatea sau absurditatea” (Manolescu 1987: 235).

Primele volume, Sensul iubirii (1960) şi O viziune a sentimentelor (1964), celebrează imnic descoperirea/ recrearea universului, propunând, ca principală reţea imagistică, zborul, plutirea, dansul, răsăritul, lumina etc. Erotismul generează noi cosmogeneze, este serafic, dematerializat, eteric, imponderabil, produs de ocolirea scenariilor naturiste, senzuale (de tip eminescian, cum ar fi Dorinţa sau Floare albastră). În schimb, abundă figurile dinamice: O călărire în zori, Leoaică tânără, iubirea, Cântec (E-o întâmplare a fiinţei mele), Ora fericită, Dansul, Poem, Emoţie de toamnă. Eugen Simion găseşte că notele dominante ale acestei poezii de început sunt „sentimentul de jubilaţie”, „frenezia solară”, „o vitalitate a diafanului”, „o stare incantatorie”, „o stare de beatitudine” (Simion 2020: 223). Mai multe poeme, răspândite prin diverse volume, se intitulează Cântec, trădând aplecarea lui Nichita Stănescu spre lirismul intens, apt să smulgă fiinţa din monotonia contingentului, pentru a o face protagonista unei „întâmplări” ascensionale, situate sub zodia melos-ului. Sentimentul este transfigurat, se transformă într-o viziune, dispunând de o forţă misterioasă, capabilă să „dezmărginească” spiritul, să (re)întemeieze lumea prin cuvânt sau cântec, asemenea Logosului primordial (Poveste sentimentală, Amfion, constructorul). În această etapă de creaţie, poetul are o „candoare edenică” (Călinescu 1965: 92), iar orfismul său este unul „exuberant” (Simion 2020: 225), glorificând armonia Fiinţei, ceea ce corespunde, în tipologia lui Dumitru Chioaru1, din Avatarurile lui Orfeu, avatarului antic al poeziei greceşti.

Cu Dreptul la timp (1965), asistăm la consolidarea temei fundamentale a creaţiei – divergenţa de esenţă dintre imaginar şi real, dintre eul poetic şi existent. Poetul descoperă timpul istoric şi moartea ca limită tragică a existenţei (Enghidu). Mitul lui Orfeu se asociază aici cu tema jertfei pentru creaţie, poezia (cu variantele cântec şi dans) devine un univers compensator: „Eu mor cu fiecare lucru pe care îl ating,/ stelele rotitoare ale cerului, cu privirea;/ fiecare umbră pe care o arunc peste nisip,/ sufletul mai puţin mi-l rămâne, gândul/ mai lung mi-l întinde; fiecare lucru/ îl privesc cum aş privi moartea, rareori/ uit aceasta, şi-atunci, din nimic fac dansuri/ şi cântece, împuţinându-mă şi smulgându-mi/ bătaia tâmplelor, ca să fac din ea coroane de mirt” (Stănescu 2013: 80). Dacă în primele cărţi Stănescu evoca ingenuitatea vitalistă, de acum înainte predomină reflexivitatea produsă de criza conştiinţei scindate (A şasea elegie), înstrăinate, care aspiră la unitatea originară (A patra elegie). Alienarea existenţială, nostalgia perfecţiunii autosuficiente (Elegia întâia), revelaţia universului mecanicist al ciclurilor repetabile (Elegia oului, a noua) atrag după sine şi o criză a limbajului, imperfect el însuşi. Punctul de vârf al abstractizării liricii îl reprezintă, cum bine se ştie, volumul 11 Elegii, critica literară aşezându-l în filiaţia lui Mallarmé, iar pe teren autohton, a lui Ion Barbu: „Poetul nu se confesează, ci înfăţişează obiecte, cu precizarea că acestea sunt obiecte-verbale şi nu obiecte din lumea exterioară. Procedeul curent este atribuirea de însuşiri fizice cuvintelor şi, în compensaţie, dezvăluirea proprietăţilor verbale ale lucrurilor. Cuvintele nu mai par să desemneze obiecte, ci să se comporte ca şi cum ar fi obiecte: solide, fluide, transparente sau dure, rotindu-se, ciocnindu-se sau destrămându-se. Obiectele, la rândul lor, par să posede un semantism lingvistic şi să formeze fraze. În aceste condiţii, referenţialitatea limbajului este minimă sau inexistentă” (Manolescu 1987: 233). 11 Elegii conţine o poezie conceptuală, metalingvistică, autospeculară, adesea oraculară, hermetică, iniţiatică, de cunoaştere metafizică. În schema orfismului lui Chioaru, ea ar ţine de avatarul modern/ poezia pură: capul şi lira: „Poezia pură corespunde în mitul orfic cu ultimul episod, ulterior morţii lui Orfeu, reprezentat doar de capul şi de lira poetului care, fiind aruncate în fluviul Hebru, continuă să cânte pe mişcarea infinită a valurilor, sfârşind în cele din urmă în tăcere. O poezie a poeziei, reflexivă asupra propriei naşteri şi morţi, care marchează apogeul şi, totodată, sfârşitul poeziei orfice” (Chioaru 2021: 216).

Vom vedea însă că, în Elegia a zecea, coexistă două dintre tipurile literar-istorice: atât avatarul modern/ simbolist al sfârtecării, cât şi cel modern al poeziei autoreflexive. Poemul debutează abrupt şi concis: „Sunt bolnav” (Stănescu 2013: 101). Afirmaţia este înşelător denotativă, căci boala evocată nu are tangenţă cu starea de rău depistabilă, în mod obişnuit, medical. Speculând, declarat, într-un eseu din Respirări, unele date ştiinţifice despre relaţia dintre viteza luminii şi posibilităţile senzoriale umane, poetul incriminează precara condiţie a muritorilor într-un mod original. Dacă lamentaţiile din Mioriţa, doine ori psalmii lui Dosoftei sau cei ai lui Arghezi pun în lumină injusteţea de ordin tragic a destinului speţei noastre, N. Stănescu analizează simptomele maladiei transcendente. Este evident că din alte sfere provine „invizibilul organ” pierdut, pe care poetul l-a căutat în numeroase texte, descompunând anatomia pentru a o reface după modele constructive proprii: „Invizibilul organ,/ cel fără nume fiind,/ neauzul, nevăzul,/ nemirosul, negustul, nepipăitul/ cel dintre ochi şi timpan,/ cel dintre deget şi limbă./ Cu seara mi-a dispărut simultan” (Stănescu 2013: 101). Cu ajutorul unor „necuvinte”, deci al unor cuvinte poetice, atipice, se încearcă identificarea acestei pierderi generatoare de stranie boală. Au dispărut, astfel, neauzul, nevăzul, nemirosul, negustul, nepipăitul – adică antenele sensibile orientate spre sideralitate. Ceea ce a rămas funcţionează cu sincope, nu poate oferi imaginea întregului, a armoniei universale, după care tânjeşte conştiinţa. După „vedere”, vine „pauză”, după „gust” e „iarăşi lipsă”, astfel încât tentativa de a prinde sensul existenţei seamănă cu o ecuaţie fără nicio constantă. Totuşi, „bolnav” este doar acela care îşi resimte trupul „cerbos” sau „strict marmorean/ şi obişnuit doar să moară” ca un receptacol imperfect pentru zvonurile zeieşti: „Neapărate mi-au lăsat/ suave organele sferei/ între văz şi auz, între gust şi miros/ întinzând ziduri ale tăcerii” (Stănescu 2013: 101). Cu „organele sferei” (organele metafizice, ale perfecţiunii) mutilate, elegia înfăţişează omul „la voia vidului cosmic lăsat/ şi la voia divină”, livrat, deci, ironiei demiurgice. Fiinţa suferă că i s-a imprimat disponibilitatea pentru un ideal, pentru un scop de neatins, una dintre formele ironiei divine constând în aceea că nu putem fi totul şi, în acelaşi timp, ceva anume sau că nu putem percepe în profunzime misterele universului. Aici apare sfâşierea lui Orfeu, organele sferei sunt sfârtecate, precum în Scrisoarea IV eminesciană, Stănescu folosind intertextul citaţional (uşor modificat): „Iată-mă, stau întins peste pietre şi gem,/ organele-s sfărâmate, maestrul,/ ah, e nebun căci el suferă/ de-ntreg universul” (Stănescu 2013: 102). În Scrisoarea IV, Orfeu sfârtecat şi nebun pierde ordinea apolinică, intră într-o fază progresiv-distructivă, dionisiacă, haotică, sterilă, glacială, neputincioasă. În ciuda reflecţiei din epilog asupra creaţiei, Eminescu nu scrie, totuşi, o poezie pură, o poezie a poeziei, metatextual-abstractă (proprie avatarului modern: capul şi lira): „P-ici, pe colo mai răsare câte-o rază mai curată/ Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai şi eu odată./ Altfel şuieră şi strigă, scapără şi rupt răsună./ Se împing tumultuoase şi sălbatece pe strună,/ Şi în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit,/ Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit…/ Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun?/ Ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun!” (Eminescu 2014: 374-375). În Elegia a zecea, componentele universului familiar, pământean – mărul, roata, cortul, câinele, copacul, iepurele etc., în fine, „decorul” şi, culme a voinţei de clarificare, „centrul atomului” – „dor”, fiindcă sunt îngrădite, închise în ele însele.

Revoltatul Iov modern, sprijinit pe o retorică neologistică, surprinde, frustrat, „ceea ce nu încape/ în încreierarea îngustă,/ scheletică a insului meu”. Atitudinea pendulează între suferinţă şi exhibarea ei orgolioasă: „Sunt bolnav. Mă doare o rană/ pe care mi-o port pe tavă/ ca pe sfârşitul Sfântului Ioan/ într-un dans de aprigă slavă”. Eminescu avea capul „pustiit”, noul Orfeu stănescian se vede, prin comparaţia cu sfârşitul Sfântului Ioan, decapitat. De aceea, poezia nu mai poate surprinde pitagoreica muzică a sferelor sau armonia cosmică, ci stridenţele lumii fenomenale, repliindu-se asupra ei înseşi şi asupra materialului lingvistic: „Sunt bolnav nu de cântece,/ ci de ferestre sparte” (Stănescu 2013: 102). Poetul trăieşte o dramă a lucidităţii, întrucât îşi conştientizează limitele cunoaşterii. Aceasta generează şi o dramă a creaţiei, în fond, căci poezia nu mai poate acum exprima inefabilul, dar nu sfârşeşte în muţenie, ci în reflexivitate, intelectualizare şi abstractizare, în metapoezie. Chiar dacă uneori va tematiza muţenia, ca în Nod 11 din Noduri şi semne (1982), el nu va părăsi niciodată poezia: „Stam rege fix, de piatră şi de stea/ ţinând oprit cuvântu-n gura mea,/ necântător” (Stănescu 2013: 407). În treacăt fie spus, în The Dismemberment of Orpheus: Toward a Post-modern Literature (1971), Ihab Hassan definea literatura postmodernistă ca pe una a „tăcerii”, aceasta însemnând pierderea Transcendenţei şi disoluţia Sensului. Până la urmă, în Elegia a zecea, trauma „maestrului nebun” rezidă în însuşi faptul de a fi (subtitlul elegiei este „sunt”). Miraculos şi absurd – aşa apare conotat verbul „a fi” şi în Enghidu din Dreptul la timp –, actul naşterii ne cheamă în gând cartea lui Emil Cioran, De l’ inconvénient d’ ętre né (Despre neajunsul de a te fi născut). Existenţa însăşi este o „boală” pe care numai moartea o lecuieşte, suprimând-o.

Nichita Stănescu trece prin mai multe avataruri lirice ale lui Orfeu, pe care le putem considera etape (nu cronologice în sens absolut) în devenirea lui poetică. Am insistat pe avatarul sfârtecării întrucât acesta este cel mai tulburător, generator de crize şi de drame ale creaţiei. Nichita Stănescu scoate însă, din propria sfâşiere, o mare poezie, dincolo de mode şi timp.

1 În Avatarurile lui Orfeu, Dumitru Chioaru citeşte istoria poeziei universale prin prisma mitului lui Orfeu, ale cărui avataruri constituie tot atâtea paradigme ale lirismului. Acestea ar corespunde celor şapte episoade din structura mitului: „1. Avatarul grecesc: armonia Fiinţei, 2. Avatarul latin: Eros şi Thanatos, 3. Avatarul medieval-creştin: coborârea în Infern, 4. Avatarul renascentist-baroc: pactul reînvierii, 5. Avatarul romantic: întoarcerea privirii, 6. Avatarul modern/ simbolist: sfârtecarea, 7. Avatarul modern/ poezia pură: capul şi lira” (Chioaru 2021: 12). Dacă preluăm această schemă istorico-tipologică, pe care Dumitru Chioaru o aplică în analiza unor orfici din literatura universală, vom observa că ea nu se pliază întocmai pe realitatea poetică românească. De pildă, în poezia lui Nichita Stănescu se regăsesc mai mulţi avatari ai lui Orfeu, din vârste istorice diferite.

Braga, Corin, Nichita Stănescu. Orizontul imaginar, Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2015.

Călinescu, Matei, Aspecte literare, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965.

Chioaru, Dumitru, Avatarurile lui Orfeu, Bucureşti, Editura Univers, 2021.

Eminescu, Mihai, Poezii, Ediţie adnotată, Selecţie, cronologie şi note de Cătălin Cioabă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2014.

Manolescu, Nicolae, Despre poezie, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1987.

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008.

Maulpoix, Jean-Michel, La voix d’Orphée. Essai sur le lyrisme, Paris, Édition José Corti, 1989.

Negrici, Eugen, Figura spiritului creator, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978.

Pop, Ion, Nichita Stănescu – spaţiul şi măştile poeziei, Bucureşti, Editura Albatros, 1980.

Simion, Eugen, Scriitori români de azi, I, Ediţia a treia, Prefaţă de Antonio Patraş, Argument şi postfaţă de Eugen Simion, Iaşi, Editura Cartea Românească Educaţional, 2020.

Stănescu, Nichita, Integrala poeziei, Prefaţă de Bogdan Creţu, Iaşi, Editura Vasiliana ’98, 2013.