O arheologie poetică a memoriei

Varujan Vosganian s-a consacrat ca un scriitor al memoriei, îndeosebi al memoriei suferinţei. În cărţile sale de proză a oglindit atât tragedia poporului armean (genocidul din 1915), cât şi traumele din istoria modernă a românilor (Al Doilea Război Mondial, regimul comunist, Revoluţia din decembrie 1989, mineriadele, tranziţia spre democraţie): Cartea şoaptelor, Copiii războiului, Dublu autoportret, Statuia comandorului, Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri. O arheologie a memoriei, individuale şi colective, este şi antologia de poezii Elogiu alor mei (Editura Ararat, 2024). Volumul reprezintă un obiect estetic în sine: de la formatul de album de artă până la prezenţa fotografiilor în sepia, care înfăşoară textele (în versuri sau în proză) în aburii nostalgiei. O îmbrăţişare poetică între cuvinte şi imagini.

Ca şi Cartea şoaptelor, Elogiu alor mei este o carte identitară, numai că accentele sunt diferite (de altfel, fragmente din proza deja publicată s-au metamorfozat aici în prozopoeme, ADN-ul lor fiind, dintru început, poetic, doar rama a fost schimbată). În romanul din 2009, povestitorul se afla în planul secund, asumându-şi misiunea de a fi vocea neamului său (chiar dacă inflexiunile erau personale: măiestria narativă, strategia compoziţională, talentul poetic). În poezie, cel care (se) mărturiseşte devine aproape întotdeauna personaj principal. Indiferent despre ce scrie, poetul se întoarce mereu la el însuşi: „îmi revin adesea în minte/ poveştile bătrânilor armeni/ ai copilăriei mele/ încât uneori mi se pare că le-am trăit/ chiar eu/ mă uit din când în când în oglindă/ am părul alb, pomeţii traşi/ privirile îngreunate/ am devenit eu însumi unul/ dintre bătrânii armeni/ ai copilăriei mele“ (Elogiu alor mei). Vocea lui rămâne individuală, deşi în ea se pot regăsi şi alţi oameni. De aceea, Elogiu alor mei este, în primul rând, o carte de identitate a lui Varujan Vosganian. Identitatea, în cazul său, presupune mai multe straturi concentrice, de la etnia armenească la naţionalitatea română, de la familie la personalitatea publică, de la eul cotidian la sinele profund, poetic. Cu alte cuvinte, identitatea se defineşte şi prin ascendenţă, dar, mai ales, prin ceea ce face urmaşul din cufărul cu daruri materiale şi spirituale ale înaintaşilor. Tocmai pentru că îi cunoaşte şi îi respectă valoarea, Varujan Vosganian îşi transformă moştenirea etnică şi culturală în creaţie literară, în poezie. În acest fel, nu numai că o elogiază, dar o şi îmbogăţeşte. Toarnă „untdelemnul“ viselor „deasupra lumilor vechi şi zbârcite“ (Balada băcanului). Varujan nu va veni „la Judecată cu mâinile goale“ (Calendarul), ci cu „o poveste nouă“, întrucât „icoana morţilor“ e „amprenta digitală a memoriei“ lui, amprenta fiind un simbol al individualităţii şi al originalităţii: „Sunt singurul care se închină la icoana morţilor mei, un suiş de morminte, o constelaţie a morţilor care se vede în nopţile treze, şi nu s-ar putea spune că erau de pus la icoană în timpul vieţilor lor, unchiul Simon fuma ca toţi dracii, unchiul Sahag, care ţinea cofetăria din gară, mai trăgea la cântar, fiecare a avut povestea lui care mai scădea câte una din cele zece porunci, intrarea în icoană, o intrare-n oglindă, imaginea desprinsă de chipul care o oglindeşte, ei sunt ai mei, deşi n-am făcut nimic ca să-i capăt – ba, uneori, dimpotrivă, n-am niciun act de proprietate asupra lor şi totuşi icoana morţilor mei n-o revendică nimeni, morţii trăiesc în icoană o stare de graţie, nimic rău nu li se mai poate-ntâmpla, între mine şi ei e nevinovăţie“ (Dumnezeu arată cu degetul).

De altfel, poemul inaugural se numeşte, cu parfum arhaizant, Letopiseţ, cronica de familie, fără să fie o poveste sacră, se ridică la starea de graţie a poeziei şi se coagulează într-o mitologie lirică personală, populată cu strămoşi îndepărtaţi, ca rătăcitorul prinţ Melic, cu străbunici ca poetul David Melichian, ucis cu pietre, şi Hovhannes Terzian, mort pe puntea vaporului care venea din Constantinopol spre Constanţa, cu bunicii Setrak Melichian, negustorul de coloniale de la Craiova, şi Garabet Vosganian, magul „plin de însuşiri“ al copilăriei din Focşani, cu bunica Arşaluis şi mătuşa Armenuhi, cu unchiul Sahag, naşul de botez, cu mătuşa Anahid şi unchiul Kevork, emigraţi în America după abdicarea regelui, cu tatăl Bergi şi mama Elisabeta, cu fratele Melic şi, în fond, cu o întreagă lume învăluită în miresmele Orientului şi în şoaptele de rugăciune ale convoaielor de refugiaţi. Identitatea armenească este inextricabil legată de credinţa religioasă (armenii se consideră primul popor creştinat), iar în Letopiseţ, Varujan Vosganian îşi imaginează propriul neam care „ţinteşte drept către miezul pământului/ ca o funie lăsată să cadă din turlă./ Lumina şi vântul o mişcă uneori sau braţul/ vreunui călător singuratic./ Clopotul cel mare bate atunci./ Clopotul e vocea neamului meu./ Numărul strămoşilor mei cine-l ştie?// Strâns şi bolovănos ca un pumn,/ am făcut funiei câte un nod/ pentru fiecare./ Funia legată de turlă e, de fapt, un şirag/ de pumni încleştaţi“. În această istorie ca şirag de suferinţe înăbuşite se va înscrie şi Varujan, cel care dă glas şi celorlalţi prin vocea lui, născut „în anul o mie nouă sute cincizeci şi opt/ la orele două după-amiază, fix când pleca/ ultimul escadron al Armatei Roşii din ţară“. Nodul său nu e încă strâns pe de-a-ntregul, „mai netezesc şi acum la chipul meu armenesc, arămiu,/ şi nici Armata Roşie n-a plecat de-a binelea vreodată“ (La naşterea mea), spune, cu ironie amară, poetul. Cercul familial se deschide în cercul mai mare al comunităţii armeneşti (şi nu numai) din copilăria lui Varujan la Focşani: Arşag, clopotarul, preotul Ter Mampré Biberian, negustorii din mahalaua Tăbăcarilor, Angheluţă cu dugheana lui de zaharicale, băcanul Bobârcă, evreul Weissmann, gestionarul consignaţiei din piaţă (scăpat de la Auschwitz), Mitică, tăietorul de lemne (supravieţuitor al bătăliei de la Stalingrad). Amintirile din copilărie sunt mai degrabă luminoase, în ciuda vremurilor grele (perioada dictaturii comuniste). De-a lungul poemelor sunt evocate jocurile (Cronicile copilăriei) şi aromele vârstei infantile: dulceaţa de trandafiri întinsă pe orezul cu lapte (Iertarea ca monolog), „miejii lăptoşi“ ai nucilor verzi (Grădina Edenului), borşul de linte (Părinţii mei), „marmelada care bolboroseşte-n ceaun/ ceaiurile din menta spălată de ploaie/ din romaniţa de la poalele gardului/ din măceşele florilor care se fac ghem/ din cozile cireşelor care se legănau perechi/ pe urechile noastre“ (Despre copilărie, cu ochii deschişi), laptele de pasăre „cu insulele lui plutitoare“, şodoul, laptele cu mămăligă prăjită (Lactee, cale luminoasă), baclavalele (Elogiu alor mei) ş.a. În mitologia poetică se regăsesc şi simbolurile tradiţionale armeneşti: caisul, rodia, crucile de piatră, covoarele, dudukul; diverse „personaje“ istorice (poeţii Sayat Nova, Daniel Varujan, fotograful Armin Wegner) şi legende (legenda frumoasei Tamar).

Elogiu alor mei este, probabil, cel mai bun volum de poezie al lui Varujan Vosganian, fiindcă scenariile concret-(auto)biografice dau o puternică senzaţie de autenticitate. Însă la autorul Cărţii şoaptelor experienţa (auto)biografică se metamorfozează, cel mai adesea, în aventură existenţială simbolică (de exemplu, întâlnirea cu balena Goliat, expusă în România în 1964, din poemul Moby Dick), iar faptul cotidian generează revelaţii exemplare, general-umane, despre suferinţă, rătăcire şi moarte, dar şi despre iubire, identitate, memorie şi rezistenţă, inclusiv prin scris: „venim din Cartea plângerii sau mai de departe/ adaug poeziile mele aşa cum trupul/ se adaugă strămoşilor mei/ nu e uşor să aparţii Poeziei/ ce-a cunoscut martiriul/ ca şi cum ai vrea să fii unul dintre apostoli/ fără să-l fi cunoscut pe Iisus/ noi cei rămaşi suntem scriptorii/ alcătuim hrisovul sub ultimul vers/ e numele unui Poet iar pecetea/ se aşază pe sângele lui închegat/ ca pe o ceară fierbinte“ (Elogiu alor mei). Poezia din Elogiu alor mei are o tonalitate gravă, melancolică, uneori psalmică, antologia putând fi considerată, metaforic, o mătanie din mărgele îndelung şlefuite şi mângâiate. Scriptorul, poetul care se scrie pe sine palimpsestic, peste „poveştile“ neamului, pendulează mereu între smerenie şi orgoliu auctorial.

Cum încheie Varujan Vosganian („născut într-un istm levantin“) o carte înţesată de biografeme? Cu un poem intitulat Biografie, în care ne aruncă, s-ar zice, o ocheadă ludică: „orice altceva vreţi să ştiţi despre mine/ altcumva, aici sau de-a pururi/ întrebaţi femeia care m-a iubit…“. Sau poate că iubirea, blândă şi hrănitoare ca miezul de pâine, rămâne misterul ultim al vieţii şi al poeziei.