Romanul unei fresce sociale pe trei planuri

Augustin Cupşa revine, la opt ani de la Aşa să crească iarba pe noi, cu un nou roman, 3300 de perechi de palme. Între timp, a publicat un volum de proză scurtă, Străinătate (2022), în care a căutat mai degrabă să-şi decanteze stilul, recurgând la un minimalism subtil, bine strunit, adecvat, aşa cum scriam într-o cronică precedentă, unui imaginar ce reflecta neorealismul şi, deopotrivă, romantismul tranziţiei româneşti postdecembriste („Despre arcanele înstrăinării şi resorturile prozei scurte” în revista Ramuri, nr. 6/ 2023). Privind retrospectiv, pare că a tatonat o serie de nuclee tematice pentru a le proba potenţialul romanesc. Sigur, ele sunt autonome şi conferă o experienţă literară proprie, specifică, dar pentru cititorii fideli ai autorului capătă, involuntar, şi această ipostază prefaţatoare, odată cu publicaţia din acest an.

3300 de perechi de palme e fără îndoială cartea cea mai complexă a lui Augustin Cupşa, fapt ce reiese şi din dimensiunile sale, având un număr de pagini aproape dublu decât cele ale romanelor anterioare. Prozatorul propune o adevărată frescă socială cu ramificaţii pe parcursul unui secol, prezentul fiind fixat în anul centenarului României. Iar pentru asta construieşte trei fire narative, pentru tot atâtea generaţii ale unei familii ce a trecut prin război, comunism şi tranziţie. Personajele principale sunt doi tineri ce călătoresc împreună pentru realizarea „unui amplu reportaj de ţară”, o bună parte din el fiind legat de Craiova şi de împrejurimile sale, oraşul natal al „băiatului”, în care „fata” bănuieşte că s-ar fi ascuns şi mama sa dispărută. Acţiunea şi mobilurile sale sunt mai degrabă un pretext pentru întoarcerea în trecut, atât pentru reconstituirea unei istorii sociale recente, cât şi pentru narativizarea poveştii de război a lui Constantin Soreanu, bunicul tânărului. (De altfel, cartea îi şi este dedicată acestuia, ceea ce relevă dimensiunea sa autobiografică.)

Scriitura proriu-zisă a romanului nu este specifică reportajului, cum pare să ne sugereze naratorul în câteva rânduri. Extraordinarul spirit de observaţie al autorului este dublat de o stilistică pe măsură, profund poetică, uneori poate prea arborescentă, greu de ţinut în frâu. Totuşi, prozatorul dă dovadă de o adevărată virtuozitate plastică şi, deopotrivă, de introspecţii comprehensive. Două sunt perspectivele pe care le invocă: pe de o parte, cea a jurnalistului cu deschidere spre istoria socială, iar pe de altă parte, cea a fotografului, cele două fiind, se subînţelege, interconectate. Pe cea dintâi o redă în câteva reflecţii explicite din debut: „[...] iar ca să descoperi un lucru din trecut trebuie să te dezbari de emoţiile amintirilor, să fii cât se poate de lucid, de preferat, cinic. Foarte devreme, încă din timpul anilor de studiu, realizase că cinismul era chiar mai important decât memoria, pentru ceea ce avea de făcut, sau, mai bine spus, cinismul era esenţial pentru conservarea rezervaţiei naturale a memoriei. Scopul unui documentar era să găsească lucrurile şi faptele aşa cum fuseseră ele, chiar dacă realizatorul le păstra varianta iniţială doar pentru el, iar celorlalţi le servea o piesă de montaj, un surogat de realitate, în timp ce adevărul se ascundea în trecut la fel ca fosilele de moluşte, îngropate în pământ, cochilii murdare de noroi şi nu prea plăcut mirositoare”. E dezideratul profesional al personajului, dar această atitudine este, la rându-i, obiect literar, transfigurat estetic prin raportarea senzitivă şi emoţională a prozatorului la istorii. În caleidoscopul reportajului, amintirile afective le domină pe acelea obiective, le alimentează şi le amplifică.

Perspectiva fotografului e mai abstractă în exprimare, dar concretă în conţinut, fiindu-i atribuită fetii: „Obiectivul schimbă ochiul, îi spusese cândva [...]. Cum adică schimbă ochiul?// Vezi altfel vrei să zici?// Nu, vezi la fel, dar obiectivul îţi arată ce vedea ochiul tău, a insistat fata.// Adică îi arată şi celuilalt ce vedea ochiul tău.// Vezi ce văzuseşi deja”. Replica din urmă e recurentă, devenind un soi de principiu poetic, de constatare ce temperează patosul povestitorului în încercarea sa de reconstituire istorică. Încearcă să şi-o traducă în termenii propriei poetici: „Poate chiar despre asta era vorba, să găseşti un aparat care să-ţi arate ce ai văzut înainte, cândva, şi apoi ai uitat sau poate altcineva din neamul tău a văzut, iar tu nu ai acces decât la povestea unui contur, o imagine care nu se arată ochilor. Poate fata găsise aparatul potrivit ca să vadă lucrurile, deşi nu părea cu mult mai lămurită decât el sau nu voia să-i spună, în vreme ce el orbecăia”. Nicio reprezentare nu e întrutotul fidelă, cu atât mai puţin o succesiune de cadre, decupate dintr-o realitate lichidă, proteică, desfăşurată, pe deasupra, şi pe mai multe axe temporale. Trecerile între ele sunt uneori bruşte, ceea ce solicită din plin atenţia cititorului, dar acest aspect este absolut necesar pentru autenticitatea naraţiunii.

Personajele sunt construite din aproape în aproape, fără caracterizări inutile, având acea coerenţă specifică umanului, ireductibilă la o schiţă. Introspecţia nu alunecă în analize de umplutură, ci e o prelungire a psihologiei inerente vieţii romaneşti, fără amănunte inoportune, demonstrative. Augustin Cupşa a ales să desfacă mai multe peisaje în mai multe planuri, să le înţeleagă suprapunerile şi întrepătrunderile. Descrie cu o minuţiozitate ameţitoare, atât cadre naturale, cât şi substraturi sociale. Şi o face pe baza unui lexic bogat, cu o voluptate a scriiturii pe care nu şi-o inhibă nicio clipă, uitând orice tentaţii ale minimalismului practicat în proza scurtă.

Scenele de război pe care le traversează bunicul său, Constantin Soreanu, sunt scrise cu nerv, cinematografic, realist, întrerupte de aceleaşi descrieri minuţioase ale cadrelor ce creează o geografie întinsă, circulară, marcată de dorinţa reîntoarcerii şi de voinţa de a supravieţui. Este personajul cel mai puternic din roman, locotenent destoinic, protagonistul, printre altele, al unui episod extrem de tensionat, al dezamorsării unui câmp minat. E memorabilă descrierea sintetică a modului în care se motiva împreună cu subalternii: „Ce căutăm noi aici?// Căutăm să nu lăsăm duşmanul să vină peste noi. Cu ideile lui bolşevice”. Iar pentru asta sunt dispuşi să dea ocol lumii şi să o ia de la capăt: „Aşa ştia şi el, o ştia şi Iacob, o ştia şi ţiganul Gavrilă, caporalul fără carte, că ei erau acolo ca să meargă, să umble şi să tot umble, să bată toată stepa şi să cucerească Stalingradul. Şi pe urmă? Şi pe urmă, pe jos până la marea Caspică, la câmpurile petroliere din Azerbaidjan şi din Cecenia, până la Makhacikala. Şi pe urmă? Pe urmă, mai departe, spre Mongolia, pe urmă până la Vladivostok şi pe vapoare până în America, să străbată continentul necivilizat de la o coastă la alta şi, mai departe, să treacă Atlanticul să-i surprindă pe englezi de unde nici nu se aşteptau, din mijlocul oceanului, şi să-i facă să priceapă o dată pentru întotdeauna că Basarabia e pământ românesc, apoi să treacă pe la francezi, care-i lăsaseră baltă, să traverseze continentul civilizat şi pustiit de trupele lui Hitler şi să ajungă acasă, prin Transilvania, dar să nu se oprească, să meargă iarăşi şi iarăşi mai departe prin Rusia, ca să verifice dacă ruşii nu se răzgândiseră, că erau tare vicleni de fel”.

Sunt numeroase bucăţile de frescă ale tranziţiei postdecembriste, încrustate, practic, în lemnul strâmb al comunismului, pe care nu-l poate acoperi, nicidecum înlocui. Augustin Cupşa dezvoltă o critică socială aspră, de profunzime, deconstruind majoritatea narativelor de pe eşichierul civilizaţional românesc din ultimele decenii. Cauza: „În România unii sunt moştenitorii averilor, iar alţii ai spaimelor părinţilor şi părinţilor lor”. Urmările: „Nu, corporaţiile nu puteau să funcţioneze pe parcursul a trei generaţii. Mai întâi era nevoie de o o revoluţie ideologică şi socială, care să facă praf piaţa muncii dintr-o ţară tehnologizată de sovietici, pentru ca părinţii prinşi la vârsta medie să migreze natural dintr-o instituţie socialistă, de stat, într-o corporaţie cu bune practici occidentale, apoi copiii lor să avanseze rapid în aceeaşi corporaţie”. Or, acest lucru nu s-a întâmplat. A lipsit revoluţia mentalitară. Iar a treia generaţie nu putea ajunge decât la formele socio-economice hibride, bazate pe tot felul de complicităţi comuniste trasferate în capitalism: „[...] în cele din urmă, copiii lor nu mai făceau faţă tensiunilor şi pocneau, înfiinţându-şi un ONG cultural sau o fermă bio de zmeură, o pensiune de munte pe fonduri europene, de închiriat în regim Airbnb. Corporaţiile nu puteau să asigure continuitatea de neam, aşa cum se transmisese o meserie din Evul Mediu, potcovar sau spiţer. În evul târziu european, o funcţie pe lângă parlamentul european sau o comisie tehnică de la Bruxelles ar fi fost mai potrivită. Iar copiii lor aveau să crească într-un mediu mai sigur, mai curat, nu într-un oraş de la marginea estică a continentului, în care fumul ţevilor de eşapament scotea din funcţie aparatele de măsurare a poluării, cumpărate de primărie la mâna a doua din Germania”. Sunt vizaţi şi independenţii dependenţi de proiecte subvenţionate de stat.

Prin 3300 de perechi de palme, Augustin Cupşa creşte miza socială a scrisului său, o creştere ce este, din fericire, direct proporţională cu cea a stilului, la fel de rafinat estetic, dar de o respiraţie mai amplă. Este o evoluţie naturală, ce-l confirmă ca unul dintre principalii prozatori contemporani.