Antiromantismul caragialesc

Deşi s-a petrecut în deceniul al optulea din secolul al XIX-lea, când cultura română se afla într-un accelerat proces de instituţionalizare şi modernizare, din care străbătuse deja etape importante, debutul literar al lui I.L. Caragiale n-a putut fi stabilit fără echivoc, prin nominalizarea unui prim şi singur text şi fixarea unei date anume. Principalul motiv l-a constituit dificultatea evaluării literaturiăţii celor dintâi încercări din Ghimpele, revistă în care a început să publice încă din 1873, adică la un an după ce Maiorescu lansase Direcţia nouă în poezia şi proza română. Practic, istoricii literari nu dispun de criteriile necesare pentru departajarea între literatura şi non-literatura lui Caragiale din intervalul 1873-1877/ 1878, demarcat ca atare de Florin Manolescu. De altfel, şi Maiorescu păstrează, întrucâtva, ambiguitatea în privinţa termenului proză, în articolul din 1872, utilizându-l şi pentru producţiile (cvasi)ştiinţifice.

În ediţia de Opere iniţiată în 1930, atât Paul Zarifopol, în calitate de îngrijitor şi pe baza unor criterii editoriale aproximative, enunţate în „Prefaţă”, cât şi Şerban Cioculescu, odată cu volumul al IV-lea, plasează textele din această perioadă în Addenda. Le reproduc din Ghimpele şi Claponul întocmai, menţionând modificările efectuate de scriitor asupra acelora pe care le-a reluat mai târziu, când revine la proza scurtă, după cele patru comedii fulminante care l-au consacrat.

O analiză mai atentă a acestor fragmente de început, fundamentată pe contextualizări adecvate şi complexe, scoate la iveală o serie de prejudecăţi relevante pentru modul în care convenţiile clasicismului, pe de o parte, şi cele ale romantismului, pe de alta, s-au infiltrat în perceperea şi receptarea literaturii, în genere. Ne interesează cu precădere cele din urmă, pentru că făuritorul lui Smotocea şi Cotocea şi al lui Leonică Ciupicescu este primul antiromantic sadea din cultura noastră, şi asta încă din problematicul deceniu al Direcţiei noi... şi al Războiului de Independenţă. Citite în această cheie, scrierile cu pricina sunt nu numai în afara romantismului înalt, dar ies şi de sub monopolul aceluia îmblânzit, Biedermeier care, potrivit lui Virgil Nemoianu, a alimentat şi determinat, practic, întreaga cultură din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. (A se vedea, în acest sens, ultimul eseu, concluziv, din Trilogia Romantismului, Editura Spandugino, 2014.)

Este excepţional cum, la numai doi ani de la scrierea nuvelei Sărmanul Dionis de către Eminescu, foarte tânărul Caragiale publica în Ghimpele trei texte intitulate „Voiţi cronică literară?...”, respectiv, „Cronica literară”, de două ori, de o sublimă ironie cu privire la eticheta şi, deopotrivă, la ideea de geniu. Cei vizaţi au fost, după cum s-a constatat, Popnedea şi Al. Macedonski. Ambii preluaseră reţetarul romantic, criticat de Caragiale nu numai conjunctural, ci şi ideatic, atrăgând atenţia asupra „fabricii de geniu” (Adrian Tudurachi) puse în funcţiune în marginea acestei paradigme, ce părea că se epuizează. Însă, după cum a sesizat Paul Cornea, „cursul romantismului nostru e ascensiv, şi nu declinant” („Din nou despre romantismul românesc (post-scriptum după 20 de ani)”), dar asta datorită lui Eminescu. Trăsăturile pe care Caragiale i le reliefează geniului Popnedea sunt, în fapt, de natură mai degrabă pamfletară: „Ca fizic, închipuiţi-vă un băiat cât se poate de bine afară de o cam prea dezvoltată porţiune de cărnuri, ceea ce, cum zic unii, denotă, în raţiune dreaptă, lipsa substanţei nepondarabile care, după metafiziciani, constituie, împreună cu materia, fiinţa umană completă” (în Opere, vol. IV, Ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu, Editura Pentru Literatură şi Artă, 1938). Citite izolat, într-adevăr, astfel de texte cu greu pot fi considerate/ catalogate debut literar. Concepţia înaltă despre literatură şi aura lui Caragiale împiedică atribuirea unui asemenea început. Florin Manolescu a venit cu soluţia lecturii tuturor scrierilor anterioare piesei O noapte furtunoasă (citită prima dată la Junimea în 1878) ca pe un singur text, creat pe parcursul a aproximativ cinci ani. O caracteristică a sa este, dacă acceptăm acest artificiu, antiromantismul visceral şi sistematic pe care-l exprimă în diferite moduri, neinteresant însă pentru istoricii literari.

Tot în 1874, Caragiale publica şi câteva prozo-articole, care trimit la o serie de realităţi socio-politice, dar se autosusţin şi ca ficţiuni de sine stătătoare. În primul „Zig-zag!...”, fiindcă aşa le intitulează pe două dintre ele, imaginează „o armată formidabilă de lucrători [...] cu scop de a merge să rază de pe facia pământului Carpaţii”. Este începutul unei utopii a modernizării, ce are toate şansele să devină, de fapt, o distopie. Caragiale dă dovadă aici de scepticismul modernismului estetic, îndreptat împotriva modernizării înţelese în sens global. (Acest aspect îl discută pe îndelete, la nivelul culturii occidentale, Matei Călinescu în Cinci feţe ale modernităţii, într-un capitol intitulat „Cele două modernităţi”.) Mai interesant, sub aspect literar, ne apare însă modul în care îşi pune problema narativizării: „Veţi zice că sunt capiu, pe onoarea mea, cetindu-mi această invocare solemnă; îmi vor imputa unii din d-voastră c-am început prin absurd pentru ca s-ajung la ridicul! Este adevărat, tonul de care am uzat mai sus este prea lugubru, prea mormântale, prea lipsit de poeziă. Ţiu să repar aceasta”. Rescrierea ce urmează e fără doar şi poate extrem de ironică, ţintind perspectiva romantică, distrugerea munţilor fiind provocată de gestul unui individ, care provoavă o reacţie în lanţ, ce e, de fapt, o parabolă a determinismului total.

Publică, în acealaşi an, şi o „Cronică fantastică”, o mică proiecţie de-a dreptul S.F., catalogată ca atare de Florin Manolescu, în care recunoaştem aceeaşi atitudine critic-modernistă, îndreptată asupra iluziilor industrializării şi pozitivismului. Paragraful iniţial este antologic: „O sumă colosală de vase de comerciu, încărcate cu mărfuri de toate speciele, plutesc, în sus şi-n jos, pe Dâmboviţa canalizată; stradele, pavate cu tuciu, sunt brăzdate, de la un capăt al cetăţii până la celălalt, de o mulţime monstruoasă de tramways; pe de-asupra capetelor bunilor cetăţeni, se-ncrucişează-n aer, în lung şi-n lat, după sistema engleză, şinele unui număr nenumărabile de căi ferate, şi o sumă absurdă de fabrici, în întrul cărora mii de drugi de fier, milioane de roate cu dinţi funcţionează necontenit cu o regularitate de desperat./ Sublimă civilizaţiune! Pretutindeni fier şi oţel” (Ibidem). Este o cu totul altă realitate decât cea a prozatorilor de prim-plan din timpul său.

Primele personaje propriu-zise par să fie Smotocea şi Cotocea, care şi dau titlul unui moment, din Claponul (1877, probabil în revistă, în 1878 în Calendarul Claponului). Aceştia vor deveni, în rescrierile de mai târziu, Lache şi Mache. Caragiale îi portretizează urmuzian încă de la naştere, deconstruind prin intermediul lor şi modelul intelectualului român de secol XIX, de un romantism cu lustru iluminist: „Smotocea şi Cotocea sunt oarecum băieţi cu carte; ei ştiu din toate câte nimic, ceea ce le dă dreptul a se crede enciclopedişti. Smotocea este înalt la închipuire; Cotocea este adânc. Aşa, dânşii ia [sic!] parte cu cinste la toate discuţiile ce se ivesc în cafeneaoa lor obişnuită: despre poezia epică ca şi despre viitorul industriei, despre neajunsurile sistemei constituţionale ca şi despre unitatea metafizică, despre progresele telegrafiei electrice şi despre teocraţia egipteană” (în Opere, vol. I, Ediţie îngrijită de Paul Zarifopol, Editura „Cultura Naţională”, 1930). În varianta din 1893, când cei doi devin Lache şi Mache, temele discuţiei apar modificate: „poezie, viitorul industriei, neajunsurile sistemei constituţionale, progresele electricităţii, microbii, Wagner, Darwin, Panama, Julie la Belle, spiritism, fachirism, l‘Exilée ş.cl., ş.cl.” Sunt subiectele noului interval civilizaţional, care, la aproximativ cincisprezece ani, devin tot mai ştiinţifice, tot mai pozitiviste.

Personajul care ne apare cel dintâi ca individualitate este însă Leonică Ciupicescu, creat în aceeaşi perioadă, dând, de asemenea, titlul unei proze. E un june al protipendadei bucureştene, funcţionar definitoriu pentru clasa de mijloc, preocupat de aspectul fizic. Este „cu un cuvânt”, în aceeaşi manieră pe care mai târziu o vom întâlni la Urmuz, adică descris prin calităţi ce se anulează reciproc, „o fiinţă nici prea prea nici foarte foarte”. Dar, „gusturile lui Leonică îl făceau cel mai ales dintre toţi slijbaşii departamentului respectiv. Pe lângă că era curat, apoi obişnuia să se îmbrace foarte elegant”. În varianta din 1878, descrierea costumaţiei este încă mai elaborată decât rescrierea din 1893. De fapt, prin aceasta capătă consistenţă de personaj. Leonică îl invită, în primul text, de nu mai puţin de unsprezece ori la nunta sa pe narator, anulând-o de fiecare dată. Verdictul personajului, de după fiecare eşec, relevă predilecţia lui Caragiale pentru clişeu: „Nu mă vrea, pace bună! Lac să fie, că broaşte... destule!”. Leonică „a murit flăcău”, dar în cortegiul său funerar „douăsprezece fete îmbrăcate în zăbranic alb cu beteală pe cap, mergeau înainte”. Deci încercările sale nu fuseseră ficţiune, cum am fi putut bănui. Ca mai târziu în Inspecţiune, prozatorul nu ne spune nici de ce nu reuşise să se cunune, nici de ce a murit. În varianta din Moftul român, scrierea e mult simplificată. Trusoul lui Leonică nu e la fel de pestriţ, iar naratorul primeşte doar cinci invitaţii la nuntă, deşi în cortegiu se vor regăsi toate cele douăsprezece mirese neîmplinite. Titlul dat este „Broaşte... destule”, mutându-se, astfel, accentul pe limbajul clişeic. Textul e subintitulat „nuvelă pesimistă”, ceea ce poate trece drept o critică subtilă la adresa literaturii infuzate de schopenhaurianism. În fond, textul este republicat în perioada cerţii cu Titu Maiorescu, care în 1890 edita traducerea Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă de Arthur Schopenhauer.

I.L. Caragiale este de la un capăt la altul al operei sale un antiromantic visceral şi, deopotrivă, asumat. Sigur, nu s-a putut sustrage total spiritului Biedermeier, care a generat, de altfel, o deconstrucţie din interior a romantismului. Chiar şi scrierile din deceniul al optulea, când Eminescu atinge prin Melancolie, pentru prima dată, culmile romantismului înalt, Caragiale e împotriva curentului. Citite în această grilă, ele nu mai par atât de ceţoase şi neliterare, ci anunţă, de fapt, o nouă tendinţă, fără ca prozatorul să adere necondiţionat la un set anume de convenţii, ci doar exersând, experimentând, ceea ce avea să se concretizeze atât în Comedii şi în Năpasta, cât şi în volumele propriu-zise de proză. Caragiale a accelerat în mod decisiv ieşirea literaturii române din romantism.