Poezia faţă cu războiul şi istoria literară ca formă de cunoaştere

Pe fondul presiunilor epistemologice şi instituţionale din ultimele decenii, istoricii literari şi-au asumat condiţia de cercetători în sensul acordat acestui termen mai degrabă în ştiinţele tari şi în ştiinţele sociale, din care au şi preluat metode şi modele de analiză. Se mai scriu însă cărţi care satisfac, deopotrivă, tradiţia istoriei literare şi rigorile academice fără ca autorii lor să recurgă la instrumente şi abordări specifice noilor orânduiri inter- şi pluridisciplinare. Acest lucru nu înseamnă restrângerea perspectivelor de dragul unor demersuri puriste, imposibile în fond, date fiind întrepătrunderile naturale dintre istoria literară şi istoria ideilor şi cea a mentalităţilor, de pildă, ci presupune reafirmarea unor practici exegetice îndelung probate, care continuă să-şi dovedească eficienţa. Un excelent exemplu, din acest punct de vedere, este lucrarea Fronturi interioare. Poezia românească a celor două războaie mondiale realizată de Corina Croitoru, lector la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj.

Mizele cărţii sunt, pe de o parte, cele derivate din temă, poezia din/ despre cele două conflagraţii mondiale ale secolului al XX-lea, iar pe de altă parte, cele referitoare la condiţia şi resursele literaturii, la tipurile de reflecţie, codificare, narativizare şi transfigurare pe care le-a oferit în situaţiile limită. Corina Croitoru s-a focalizat atât pe descrierile războiului furnizate de un corpus de texte lirice, foarte generos şi divers, după cum se va vedea, cât şi pe impactul acestei experienţe tulburătoare asupra evoluţiei poeziei. Premisele, ipotezele şi datele problematizărilor pe care le ridică sunt clar formulate. Autoarea e „preocupată tocmai de ceea ce socoteala comună a cronologiei literare obţine drept rest: poezia belică”, nu cea ante-, inter- sau postelică, aşa cum am învăţat s-o clasificăm, ci pur şi simplu cea din miezul evenimentelor ce au segmentat în mod decisiv parcursul omenirii. Cu atât mai ciudată găsim puţinătatea studiilor de specialitate, sistematice, asupra literaturii propriu-zis belice.

Şi obiectivul general e limpede formulat, volumul de faţă oferind o lectură de ansamblu asupra unui fenomen de mari dimensiuni, o lectură a poeziei „cu valoare de loc al memoriei (în termenii lui Pierre Nora), de mărturie a traumei istorice, nu doar prin conţinutul ideatic, ci şi prin fluctuaţiile sale formale”. Textele absorb şocul existenţial, dar pentru asta se şi transformă, pentru că „dincolo de lunga serie de topoi ai imaginarului războiului, care înregistrează, de asemenea, modificări de la un eveniment la altul şi de la o generaţie de creaţie la alta, substanţială se dovedeşte a fi metamorfoza limbajului poetic forţat să exprime trauma evenimenţială”. Cercetătoarea pune, aşadar, în discuţie influenţa faptelor şi proceselor dezumanizante asupra schimbărilor pe care le înregistrează discursurilor poetice în cele două intervale belice: „În efortul său de a rosti violenţa de nerostit şi de a cuprinde ororile de necuprins ale unei realităţi halucinante, limbajul acesta abandonează treptat formele clasice de versificaţie şi scutul pudorii, evoluând încă din anii Primului Război Mondial, odată cu poezia de notaţie camilpetresciană, înspre narativizare, demetaforizare, frusteţe lexicală, prozaism şi deriziune, tendinţe antilirice pe care generaţia războiului, stigmatizată emoţional de şocul Celui de-Al Doilea Război Mondial, le va exploata cu un tact vanitos”. Transpar din această remarcă ramificaţiile şi nivelurile temei, de o complexitate ce depăşeşte simpla inventariere a unor motive din sferele răului ce a tins, în momentele de restrişte decisivă, spre absolut.

Cartea este împărţită în două secţiuni nu numai din raţiuni de structurare cronologică şi formală, prin prisma succesiunii biologice de generaţii, ci şi datorită schimbărilor determinante de perspective, generate de atitudinile diametral opuse în cele două perioade. Proiecţiile şi speranţele au fost cu totul altele la începutul secolului spre deosebire de cele de la jumătatea lui, ceea ce a şi făcut ca efectele conflagraţiilor să fie resimţite într-un mod fundamental deosebit: „Primul Război Mondial nu este unul al morţii (spre deosebire de Al Doilea Război Mondial, care va totaliza de cinci ori mai multe victime), ci al muririi, al explorării multiplelor forme moderne ale dispariţiei umane: de la stingerea bruscă, fără luptă corp la corp, a soldatului surprins în bătaia mitralierei, la dezintegrarea corpului în explozia obuzului şi, în fine, la «moartea vie» a celor care, fără să-şi piardă viaţa, devin incapabili de a mai trăi, fiind atinşi, în cele mai multe cazuri de morbul nebuniei”. Autoarea observă şi că „pe lângă mitralieră, avion şi tanc, marea invenţie a acestui război [Primul] rămâne obuzul, care nu doar răpune soldatul, ci îi dezintegrează trupul, făcând imposibil un întreg ritual al înhumării şi al doliului, menit să asigure, în cultura tradiţională a oricărui popor, trecerea sufletului în lumea de dincolo”. Sunt doar câteva mostre ale felului subtil în care Corina Croitoru înţelege şi expune aceste realităţi, reuşind să reconstituie şi din punct de vedere psihologic, în sens larg, contextele în care s-au desfăşurat lucrurile. Sigur, a ajutat-o mult bibliografia străină, dar sinteza pe care o livrează şi focalizările pe spaţiul românesc sunt de-a dreptul excepţionale, mai ales că diferenţele de mentalitate şi de atitudine din perioada imediat antebelică sunt diferite între zonele est-balcanice şi cele occidentale.

Reacţiile şi starea de spirit de la începutul deceniului al doilea au fost mai degrabă optimiste, sub impresia că „marele război”, ce nu se putea întinde pe mai mult de un an, avea să le pună capăt tuturor micilor războaie ce ar fi putut să urmeze. Avea să se lupte, aşadar, pentru Pace. Din acest motiv, deziluzia a şi fost foarte puternică. Poezia a jucat iniţial un rol mobilizator, la propriu şi la figurat, poeţii înşişi înrolându-se voluntari, participând şi la propaganda pe care pregătirea unei astfel de experienţe extreme o impunea. Cercetătoarea aminteşte, pentru a reda nivelul de violenţă şi de tensiune provocate în această primă conflagraţie mondială, şi de frecvenţa cazurilor morţilor de frică, la propriu, prin „sindromul vântului de glonţ”, care nici nu trebuia să-şi atingă întodeauna ţina pentru a ucide, precum şi de amploarea pe care au luat-o patologiile psihice, respectiv modul defectuos în care au fost înţelese în timp real: „rătăcirea lunatică pe câmp, interpretată ca tentativă de a dezerta, dă naştere, în toate armatele beligerante, unui trist şir de execuţii, acestea fiind singurul «tratament» de care civilizaţia occidentală dispune pentru alienaţii ieşiţi din incubatorul psihiatriei moderne, care e frontul”.

Interesant şi bine fundamentat este şi corpusul pe care-l propune Corina Croitoru, care analizează mai multe tipuri de producţie lirică, clasificate, pe de o pare, în funcţie de distincţia între „poezia de război, a celor nemobilizaţi, şi poezia de front, a celor mobilizaţi”, pentru ca apoi să „delimiteze patru postúri de scriitor – scriitorul profesionist combatant, scriitorul profesionist civil, scriitorul amator combatant şi scriitorul amator civil – şi vizează relevarea manierei particulare în care experienţa traumatizantă a războiului îi inspiră deopotrivă pe scriitorul devenit combatant şi pe combatantul devenit scriitor”. Această distribuţie se regăseşte şi în cuprins. Pentru prima parte sunt avansate trei categorii: „Combatanţii poeţi” – împărţiţi în „Cătane” şi „Militarii de carieră şi recruţii”, respectiv, „Poeţii combatanţi” (între care foarte cunoscuţii Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Octavian Goga, Ion Vinea, Aron Cotruş, Adrian Maniu, Camil Petrescu etc., precum şi intraţii în anonimat Avram Steuerman-Rodion sau Alexei Mateevici, iar la categoria Et Alii: Constantin T. Stroika, Artur Enăşescu). Acestora li se adaugă „Poeţii civili” – Nicolae Iorga, George Coşbuc sau Tristan Tzara. Cel de-Al Doilea Război Mondial a solicitat şi departajarea între „Combatanţii condamnaţi la front” – Radu Gyr, Sergiu Filoret şi Al. Cerna-Rădulescu, şi cei „Concentraţi pe front” – Mihnea Gheorghiu, Ion Şiugariu sau Horia Agarici ş.a. Întâlnim, în această a doua parte, şi „Civilii cu elan combatant: Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru, Ion Caraion, Constant Tonegaru, Mihail Crama, Ben Corlaciu, Victor Toynopol”, precum şi un subcapitol dedicat „Avangardiştilor în Rezistenţa franceză” – Tristan Tzara, B. Fundoianu, Ilarie Voronca sau Mihail Cosma. Este comentată şi prezenţa lui Geo Bogza „în anticamera spaniolă a războiului”, dar şi o categorie aparte, intitulată sugestiv „Pacifişti şi oportunişti”, în rândul cărora îi regăsim pe Mihai Beniuc şi Eugen Jebeleanu. La final, avem parte şi de un capitol intitulat „Războiul poetelor românce cu războiul”, în care sunt amintite Carmen Sylva, Matilda Cugler-Poni sau Maria Cunţan, analizate mai pe îndelete fiind producţiile Liviei Rebreanu-Hulea, Anişoarei Odeanu, Magdei Isanos, Veronicăi Porumbacu şi Ninei Cassian.

Deşi există, în mod clar, o democratizare în întocmirea acestei liste, prin introducerea mai multor criterii de selecţie, potrivite temei şi nu valorii literare judecate exclusiv prin prisma esteticului, trebuie menţionat că principalele concluzii sunt trase pornind de la autorii consacraţi prin valoarea lor estetică. M-aş opri asupra a două dintre ele, cele mai generale. Prima se referă la explorarea în sens ontologic a frontului şi a războiului prin intermediul poeziei: „nu este vorba de romantica evadare în universuri compensative care să-l reconforteze pe eul copleşit de suferinţă, ci de o transformare textualistă a foii de hârtie într-o zonă de neutralitate în care scriitorul se detaşează de realitate chiar şi atunci când o abordează, denunţându-i malformaţiile, tocmai pentru că îşi redobândeşte poziţia de autoritate în raport cu evenimentul. [...] Rescriind realitatea, literatura de război o traduce pentru întreaga lume nu doar pentru cei de acasă, aşa cum procedează şi corespondenţa”. Despre rezistenţa în faţa războiului prin literatură este, în ultimă instanţă, vorba, dar nu prin simulacre, ci, dimpotrivă, ceea ce poate părea contraintuitiv, prin luciditatea pe care o conferă scrisul. Iar din acest punct de vedere, cum riguros demonstrează cercetătoarea, ironia joacă un rol central. Cea de-a doua concluzie: „istoria literară are şansa restituirii a ceea ce rămâne specific uman în condiţii de viaţă inumană: sentimente, stări, gânduri şi atitudini”. Este, credem noi, şi unul dintre argumentele principale pentru legitimarea acestui domeniu.

Fronturi interioare. Poezia românească a celor două războaie mondiale realizată de Corina Croitoru este o foarte convigătoare pledoarie pentru istoria literară, pentru ceea ce poate ea oferi, în continuare, păstrându-şi statutul de disciplină umanistă. Iar concluziile pe care autoarea le avansează sunt dovada concretă că înfăţişează mijloace de cunoaştere şi analize specifice, determinante nu numai pentru înţelegerea trecutului, ci şi pentru cea a prezentului.