Note despre frica de AI şi moartea autorului

Dezvoltarea inteligenţei artificiale este percepută, de foarte mulţi, ca o prevestire a morţii iminente a autorului. Or, o astfel de spaimă nu e deloc nouă şi trădează, ca şi în dăţile precedente, o concepţie plană (şi plată) despre ceea ce numim creaţie, simplificând destul de mult şi focalizându-ne total pe facerea obiectului artistic (a textului, în genere). Vizând cu precădere literatura, Roland Barthes a încercat efectiv să asasineze scriitorul, luându-şi-l complice pe Mallarmé: „pentru el, ca şi pentru noi, limbajul este cel care vorbeşte, nu autorul; a scrie înseamnă a atinge, printr-o impersonalizare prealabilă – pe care n-o putem confunda sub nicio formă cu obiectivitatea castratoare a romancierului realist –, acel punct în care singur limbajul acţionează, «performează», şi nu «eu»” (Roland Barthes, Moartea autorului, trad. de Anca Băicoianu). Teoreticianul şi scriitorul francez le-a atribuit şi lui Valéry sau Proust astfel de sustrageri din ipostaza de patroni ai textului, afirmând şi că „suprarealismul a contribuit [prin invocarea dicteului automat] la desacralizarea imaginii autorului” (ibidem). Dar teoria sa e, până la urmă, un sofism ce speculează literar imanenţa literaturii, iar Barthes n-a făcut decât să-şi întărească propria condiţie de autor.

În cazul AI, lucrurile sunt mai complicate, fiindcă impresia e că atacul nu este dat de cineva, care n-o putea face decât ca autor, ci de ceva, care generând se autogenerează, dispunând de o memorie ce tinde să devină totală. Spaima primară nu e însă că un robot poate să (re)producă artificial ceea ce credem, cu religiozitate, că stă exclusiv în puterea individului uman, definindu-l, asta după ce s-a crezut secole întregi că este un atribut al divinităţii. Spaima este că ceilalţi vor apela la acest mijloc pentru a se propune ca autori, pentru a parveni şi a uzurpa. Lupta se dă, în această logică, pentru un status social, ce trebuie meritat, iar meritul consistă, de cele mai multe ori, în afirmarea originalităţii. Or, această atitudine arată, pe de o parte, un anumit tip de instrumentare a artei, iar pe de altă parte, o perspectivă prea comodă asupra capitalizării creaţiei, care, odată încheiată trebuie să producă pentru autorul său. (Într-una dintre distopiile pe care am vrut să le scriu, absolut toţi oamenii aveau obligaţia să publice o carte. Dar când am început să calculez consecinţele, mi-am dat seama că doar într-o viziune motivată de orgoliul autorlâcului asta putea avea consecinţe dezastruoase. Altfel, este vorba doar despre ce am alege să citim, adică să întâlnim şi să ne apropiem.)

Una dintre soluţii este să ne interogăm, cu sau fără AI, cu privire la funcţiile literaturii şi ale artei. Există o întreagă tradiţie de răspunsuri pe care le-am putea considera analoage, date în momentele de epuizare a unor coduri şi mode sau de supraproducţia artistică. Intelectualizării, abstractizării şi ermetizării, la care s-a ajuns pe căi literare, în modernitate li s-a replicat prin varii forme de reintegrare a umanului fizic, pasional şi sentimental în text (fie el literar, fie vizual sau auditiv). Mai mult, încercările de transcendere (verticală) a umanului au fost repovestite, trecute prin filtrele ironiei, traduse în limba tribului, repuse în slujba individului, adică răsturnat raportul ce presupunea sacrificarea vieţii pentru artă.

Noii teoreticieni ai artei au semnalat fenomenul suprasaturaţiei estetice, numit şi hiperstetizare (Yves Michaud), ce ameninţă aura operei, diluarea ei în practicile estetice ale cotidianului, în sens larg. Au atras atenţia asupra greutăţilor şi simulacrelor ce împiedică recunoaşterea operei autentice din marea de producţie care, până la urmă, este analoagă aceleia ce poate fi generată de AI. Artiştii au reacţionat, şi de această dată, întocmai ca în urmă cu un secol, adică avangardist, refuzând o receptare superficială, la grămadă, asociată cu digestia grăbită, dictată de fenomenul fast-food, extrapolând, fast-art: „Strategia rezistenţei care bântuie arta contemporană pentru a se apăra de falsa întâlnire devine, atunci, aceea de a crea non-întâlnire” (Baptiste Morizot, Estelle Zhong Mangual, Estetica întâlnirii. Enigma artei contemporane, Traducere de Bogdan Ghiu, Timişoara, Editura Contrasens, 2021, p. 73). Au respins, aşadar, relaţia futilă cu publicul, riscând o pierdere a acestuia. Au recurs la experimente radicale, ceea ce a reprezentat „o soluţie spectaculoasă pe termen scurt, kamikaze însă pe termen lung”. Motivaţia?: „Dacă operele ne resping, dacă ele refuză să ne ofere ceva, orice – o emoţie, un conţinut, o semnificaţie –, este din teama de a nu împărtăşi soarta tuturor produselor omeneşti – de teama de a nu fi digerate” (Ibidem, p. 74). Nu putea fi, ca şi în cazul avangardelor istorice, decât o soluţie provizorie, o îndepărtare manifestă, o respingere a publicului intrat în inerţia provocată de atrofierea prin hiperestetizare. Lungirea unei astel de situaţii putea fi, după o dezmeticire a intruşilor, imitată. (O cantitate mare de astfel de produse oferă antrenamentul necesar pentru reproducerea sa textuală artificială.)

După această fază profund nihilistă, să-i spunem, în care artistul însuşi ameninţă nu atât cu sinuciderea auctorială, cât cu uciderea receptorului, s-a trecut la renegocierea noilor termeni ai întâlnirii. Un rol important îl constituie, din acest punct de vedere, discursurile de portanţă ale operei, vectorii hermeneuticii inerente acesteia. Iar asta a presupus desprinderea de o paradigmă devenită, în ciuda raţionalităţii sale, insuficientă, pentru că arta a devenit mai subtilă, mai fluidă şi mai profundă. Trebuie depăşită reprezentarea subiectului transcendental kantian, „subiect sociologic al gustului sau subiect singular”, care a dat individul angajat în receptare fix şi stabil, având ca „nucleu teoretic identitatea”. În atare condiţii, s-a propus procesul de individuare, ce „constă în a transforma conceptul de individ din două perspective: mai întâi, dintr-o perspectivă temporală, care stipulează că adevăratul individ nu este individul constituit şi fixat, pietrificat, ci însuşi procesul de individuare; apoi, dintr-o perspectivă relaţională, care revocă ideea de individ închis în el însuşi, întemeiat pe o esenţă, înlocuind-o cu noţiunea de individ ca sistem relaţional, a cărui identitate se constituie ca un raport istoric cu exterioritatea” (Ibidem, p. 81).

Întâlnirea şi relaţia, iată două aspecte ce nu pot fi reproduse artificial, nici măcar la nivel textual, pentru că este nevoie de prezenţa autorului, altfel nu poate avea loc individuarea. Sincretismul postmodern a adus în prim-plan autorul fizic, l-a scos din spatele textului, i-a solicitat să vină la întâlnire. Intrarea operei în circuit depinde de participarea sa, pe care o poate falsifica doar până la un punct. Împărtăşeşte condiţia descrisă mai sus, flexibilitatea identitară, dezideratul formării continue. Pentru că „falsa întâlnire dintre doi indivizi gata constituiţi nu permite decât satisfacerea nevoilor lor reciproce (afective, psihologice ş.a.m.d.), ei se instrumentalizează unul pe celălalt” (Ibidem, p. 87). Scopul nu mai este acela al individualizării ce duce la înstrăinare, ci acela – dintotdeauna, dar uitat în vria concurenţială şi dintr-un egoism defensiv şi ofensiv, deopotrivă – al deschiderii (erotică, prietenească şi/ sau didactică în sens profund, dedusă din relaţia tradiţională dintre maestru şi discipol). În această ordine de idei s-a ajuns la termenul de individuare, diferit, căci mai cuprinzător, decât acela de individualizare: „ceea ce produce ea [individuarea], de exemplu în întâlnirea cu arta, este un corp mai sensibil, un corp reconfigurat şi îmbogăţit în ceea ce priveşte aparatul disponibilităţii sale faţă de lume, nu un subiect mai singularizat. [...] fazele individuării estetice nici nu au, de altfel, funcţia de a ne diferenţia unii de alţii, graţie faptului că sunt colective, configurând în mod împărtăşit regiuni încă ne-individuate din noi. Ele creează, astfel, mult mai multe colective multiple alcătuite din fiinţe eterogene decât diferenţe între subiecţi unici ca nişte fulgi de zăpadă” (pp. 87-88). Pe acest nivel simulezi în dauna ta, atât ca autor, cât şi ca receptor, fiindcă te înşeli de fapt pe tine însuţi, ratezi individuarea, întâlnirea cu celălalt, cu consecinţe cât se poate de concrete.

Nu cred că AI-ul poate să ucidă autorul. Poate fi folosit ca o armă de sinucidere creatoare individuală sau în masă. Produsele sale pot fi pur şi simplu digerate, având în sine valori nutritive ce tind spre zero, sau pot fi integrate într-un discurs mai amplu, contribuind într-o oarecare măsură la întâlnirea cu opera dacă au suportul hermeneutic adecvat, uman. Frica de AI trădează nesiguranţe sugestive. Cine va apăsa butonul „generează”? Şi cine va fi păcălit? Activează şi grija pentru statusul social al creatorului, respectiv, devine un front al luptei pentru putere pe pieţele de bunuri simbolice. Dar falsificatorii, de orice fel, nu au lipsit niciodată de aici.