Confesiune maioresciană

Colecţia „Biografii romanţate” de la Editura Polirom vine, înainte de toate, în întâmpinarea nevoii de a apropia cititorul actual de o serie de personalităţi care, deşi de prim-plan, par, în parte, intrate în depozitele din subsolurile imaginarului colectiv cultural, în parte, prea convenţional supra-expuse, prin şcoală sau prin tot felul de discursuri festiviste pline de clişee şi „generalităţi” fără fond. Amplificarea acestei tendinţe, de natură didactică – în sens larg, are multiple cauze, dintre care aş aminti doar două: (1) necunoaşterea în profunzime a istoriei literare de către cei mai mulţi dintre „agenţii culturali” şi „profesioniştii din educaţie”; (2) contestarea atât din interior, cât şi din exterior a „metodelor clasice” de predare a acestei discipline din trunchiul Limba şi literatura română, adică slaba conştientizare a funcţiilor sale. În atare condiţii, obiectivul dezvoltării spiritului critic, la fel de concret, din punctul meu de vedere, ca un circuit electric sau o aplicaţie AI, trece drept o abstracţiune sau ceva opţional, la care se poate reveni şi altădată. Acest tip de scriitură, specific „Biografiilor romanţate”, vine şi pe fondul unei necesare mutaţii de ordin epistemologic, ce întârzie prea mult, fiind resimţită încă de acum câteva decenii, după cum releva Sorin Antohi într-un capitol din Exerciţiul distanţei, mutaţie ce ar fi motivată de revenirea în discursurile istoriei (inclusiv al istoriei literare) la naraţiune (evocatoare), la poveste. Argumentele: „1) prelevanţa epistemologiei [post-moderne] literar-lingvistice în ansamblul ştiinţelor sociale contemporane; 2) funcţia cognitivă specifică naraţiunii” (p. 70). Aş spune că prin astfel de proiecte editoriale se răspunde, într-un fel, noului scientism care bântuie învăţământul românesc, sub presiunea scientometriei academice şi noului didacticism preuniversitar. Da, este necesară „o recuperare a naraţiunii ca modalitate istoriografică prestigioasă, însoţită de accentul post-modern pus pe calitatea de scriitor a istoricului” (p. 69).

Aceste aspecte le confirmă şi faptul că cele mai reuşite dintre biografiile romanţate propuse până acum de Polirom sunt realizate de istorici literari. Cel mai recent exemplu este Maiorescu. Confesiunile unui stoic de Adrian Jicu, care debutase, în acest sens, cu Iorgu (Humanitas, 2022), avându-l personaj pe Bacovia, carte ce s-a bucurat de un real succes. Aş sublinia curajul autorului de a începe cu Maiorescu seria celor patru clasici, care au fost, parafrazând o veche glumă, cinci, marele critic lipsind din celebra enumerare, deşi, vorba aia, a fost cel mai clasic din direcţia nouă. A fost, spre nenorocul prozatorului, şi cel mai puţin romantic, chiar anti-romantic declarat. Or, aparent, asta îl face şi mai greu de romanţat, de unde şi impresia de stoic. În mod real şi documentar, există multă viaţă, tensiuni, crize, excepţionalitate şi mister în biografia Olimpianului.

Adrian Jicu ştie cum să provoace de la început, de la alegerea perspectivei narative, romanul fiind scris ca o confesiune la senectute a protagonistului, la persoana întâi, în faţa unui preot. Greu de imaginat Maiorescu în această ipostază, dar ideea de mărturisire promite o nuditate a faptelor care nu poate decât să atragă, spovedania unui ateu stabilind implicit termenii pactului cu biografia. Prozatorul poate să atace astfel zonele de penumbră şi secretele din viaţa omului ascuns după temutul critic, după fermul politician şi profesoralul filosof.

Adrian Jicu alternează foarte subtil rememorările faptelor şi acţiunilor sociale, episoadele din viaţa sentimentală şi meditaţiile profund intelectuale, spirituale, irigate de ideile centrale ale gândirii maioresciene şi de o splendidă ţesătură intertextuală. Deschide, astfel, mai multe fronturi de lectură, fără ocultări inutile, dar cu trimiteri la operele junimiste, oferind un magistral spectacol livresc, un joc de referinţe încrucişate, cu un extraordinar potenţial didactic.

Maiorescu s-a autodefinit, într-adevăr, prin voinţa de a reuşi, dar nu o voinţă oarbă, ci esenţial(ist) culturală. Transpare din plin şi din cartea de faţă, încă din capitolul doi, când personajul-narator aminteşte de un prim moment de revelaţie-formatoare, plasată în 1859, imediat după absolvirea Academiei Theresiene, într-o vizită la Köln: „E şi acum vie acea impresie dată de curgerea năvalnică a Rhinului, de zgomotul potcoavelor pe caldarâm, de vuietul mulţimii adunate în faţa catedralei şi, mai ales, de imaginea strivitoare a faţadei gotice, pe care am încercat să o cuprind dintr-o privire. Înălţându-mi ochii, m-a lovit o senzaţie stranie, un vertij inexplicabil. M-am aşezat pe o bancă şi mi-au trebuit minute bune să-mi revin din acea stare ciudată, amestec de ameţeală şi beatitudine. Aşa ceva nu mai trăisem vreodată. Auzisem de acest edificiu impunător, însă realitatea întrecea orice închipuire. Am avut, atunci, revelaţia Frumosului”.

Începea, în acel moment, experienţa entuziasmului impersonal, catharsisul ce avea să-l motiveze, de fapt, pe toate planurile, inclusiv intelectual şi carieristic. Urcând în turla catedralei gotice a văzut şi a înţeles condiţia de „biată insectă în orşul-furnicar”, pe care se hotărăşte să o depăşească atât în plan ideal – cum şi prietenul său Eminescu, de care-l leagă intertextul din citat, avea să aspire, cât şi social. În acest al doilea sens, înfiinţează, în condiţiile istorice care se ştiu, Junimea, pe care o descrie însă ca lojă masonică, fapt pe care şi istoricul literar are toate motivele să îl bănuiască, dar numai romancierul poate să-l afirme direct. Invocă disciplina şi raţiunea iniţierii, care presupune, în fond, cultivarea unor relaţii puternice cu semenii alături de care a văzut lumina: „Pentru că am văzut-o, părinte, după ce am parcurs treptele iniţierii, potrivit unui ritual străvechi, care presupune să fi fost remarcat pentru calităţile tale, recomandat, după o atentă supraveghere, şi, ulterior, primit în sânul unei frăţii care se bazează pe respect şi încredere reciprocă, pe dorinţa de cunoaştere şi autoperfecţionare, printr-o permanentă şlefuire de sine, ajutat de oameni dispuşi să-şi împărtăşească secrete dobândite după ani de reflecţie şi acţiune discretă, dar fermă, în vederea binelui comun şi a progresului umanităţii”.

Acest al cincilea capitol, din care am citat, oferă şi o perspectivă modernă a atitudinii naţionale şi cosmopolite deopotrivă, cele două dimensiuni fiind, mai degrabă, interdependente şi nu opuse. Se afirmă şi continuarea secretă a filoanelor politice ale paşoptismului: „Am fost ucenic, companion, maestru şi mare maestru la Steaua Dunării, o lojă cu rădăcini paşoptiste, căreia îi datorăm avântul ideilor revoluţionare şi Unirea Principatelor. Am învăţat de la oameni iluştri ce înseamnă dragostea de ţară şi jertfa în numele idealurilor naţionale, ne-am perfecţionat munca şi am călătorit, am cunoscut fraţi în Italia, în Franţa, în Marea Britanie sau în Germania şi ne-am integrat unei mişcări care gândea viitorul Europei, care punea în practică cele trei principii ale Revoluţiei Franceze: libertate, egalitate, fraternitate. Le-am aplicat în ţară şi ne-am dedicat vieţile acestui nobil deziderat”. Este un Maiorescu de un patriotism raţional, real, cu deschidere spre europenitate, nu „vândut străinilor”.

Adevărata cheie a vieţii Maiorescului, aşa cum ne-o narează Adrian Jicu şi cum trebuie – într-adevăr – să fi fost în bună parte, în liniile sale generale, consistă în relaţiile cu ceilalţi, cu familia, camarazii şi iubirile pe care le-a avut. Iar pe acest fond, Jicu se dovedeşte un extraordinar portretist. Aş remarca, în primul rând, descrierile lui Iacob Negruzzi şi a Mitei Kremnitz, evident, toate filtrate prin gândirea maioresciană, pe alocuri deosebit de plastice, ceea ce e, şi din punctul meu de vedere, total plauzibil. Iar principiul care structurează această dimensiune prozatorul nu îl extrage din vreo pagină de corespondenţă sau de jurnal, ci dintr-unul dintre articolele critice: „Şi nimic nu este mai greu decât a înţelege pe altul. A înţelege pe altul înseamnă a avea sau a fi avut în tine o parte identică sau analoagă cu gândirea lui; cine nu a avut aceasta îi rămâne străin”. Paragraful se regăseşte astfel, ca o condiţie primă, în Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare, text cardinal în gândirea maioresciană, publicat în 1883 în Almanahul Societăţii academice „România jună” din Viena. Prozatorul evidenţiază cum acest principiu critic ţine de moralitatea reală, nu cea imaginară, ce se sprijină, în ultimă instanţă, pe necesitatea întâlnirii cu celălalt, pe un altruism motivat raţional.

Adrian Jicu ne oferă un Maiorescu uman, cu slăbiciuni fireşti, motivat de o voinţă ce-i aduce împliniri, dar şi acele îndoieli ce arată că spiritul critic s-a dovedit, în cazul său, un crez personal, mecanismul autoscopiei. Nu s-a ghidat după o voinţă oarbă de putere sub nicio formă, ci de voinţa de sens. Într-adevăr, Maiorescu a fost un stoic în căutarea sa eudemonică. Iar în ceea ce-l priveşte pe Adrian Jicu, i se aplică din plin principiul enunţat mai sus: „A înţelege pe altul înseamnă a avea sau a fi avut în tine o parte identică sau analoagă cu gândirea lui”.