Călătorii şi transferuri culturale europene în secolul al XIX-lea

Secolul al XIX-lea european a fost şi este cercetat şi narativizat cu precădere prin prisma configurărilor identităţilor politice şi culturale naţionale iniţiate pe întregul cuprins al bătrânului continent. A fost denumit, în această ordine de idei, secolul naţionalităţilor/ naţiunilor, sintagmă care sintetizează nu numai dezideratul şi ideea unirilor şi consolidărilor statele, ci şi principala opţiune metodologică a istoricilor. S-a acordat prioritate acţiunilor şi ideologiilor care au dus la cristalizarea şi concretizarea naţionalismelor, cu focalizări pe diferenţe, pe aspectele sau psihologiile specifice unor regiuni şi comunităţi care împărtăşeau, în principiu, aproximativ aceeaşi limbă şi un fond mitologic, recuperat şi/ sau rescris, comun. Romantismul a jucat un rol determinant în formarea şi impunerea acestei perspective, iar filosofia, literatura şi artele au fost folosite din plin ca mijloace în acest sens.

Cu toate acestea, în contextul evoluţiei tehnologiilor şi al dezvoltării continue a comerţului, în acest interval s-au petrecut şi o mulţime de evenimente şi fenomene internaţionale, respectiv, conştientizarea europenismului, care avea să se deschisă altfel şi faţă de orientalism şi colonialism, în genere, fără să se schimbe însă decisiv relaţiile de putere pe care le implica tradiţia gândirii eurocentriste, dar, în unele cercuri şi reţele, nuanţându-se, uneori până la relativizare. Iar aceste realităţi, care doar din anumite puncte de vedere şi unghiuri ale cercetării sunt secundare în relaţie cu temele naţionalismelor, odată trecute în prim-planul unui demers analitic, ne relevă profilurile modernului de secol al XIX-lea în toată complexitatea lor. Există deja o bibliografie ofertantă în această direcţie, mult mai restrânsă decât cea orientată spre construirea şi comportamentele naţiunilor, dar, din punctul nostru de vedere, mult mai atractivă, utilă, spre exemplu, mai ales pentru reconstituirea contextelor solicitate de metodologiile inter- şi transdiscplinare de factură postmodernă.

Orlando Figes şi-a conceput lucrarea Europenii (2019) optând pentru conexiunile dintre arte (incluzând aici şi literatura) şi capitalism, urmărind consecinţele circulaţiei internaţionale a creatorilor, artiştilor şi bunilor simbolice prin intermediul căilor ferate construite, începând de la jumătatea secolului al XIX-lea, peste graniţele din interiorul continentului. După ce-şi fixează ipotezele derivate din această relaţie, afirmă: „My aim is to approach Europe as a space of cultural transfers, translations and exchanges crossing national boundaries, out of which a ‘European culture’ – an international synthesis of artistic forms, ideas and styles – would come into existence and distinguish Europe from the broader world” (Figes, 2019: 13). Datorită culturii călătoriei, în continuă creştere şi extindere şi în clasele de mijloc, şi a comerţului internaţional de carte, partituri şi picturi, a apărut şi ceea ce Figes numeşte „the European canon”, „which forms the basis of today’s high culture not just in Europe but all around the globe where Europeans settled – was established in the railway age. An élite international culture had existed in Europe since at least the Renaissance” (Figes, 2019: 13). Istoricul britanic demonstrează, pe baza unei documentări convingătoare, prin interpretări adecvate şi contextualizări exemplare, că în deceniul 1850-1860 începe turismul cultural, în forme foarte apropiate de cele pe care le cunoaştem astăzi. Se deschid şi instituţionalizează muzee, case memoriale, varii săli de spectacole, ateliere de reproducere în masă din ce în ce mai performante.

Mobilitatea actorilor culturali şi noile reţele de distribuţie dezvoltă extraordinar de mult piaţa bunurilor simbolice şi transferurile culturale. Culturile naţionale intră în competiţie, iar marile capitale îşi dispută întâietatea. Însă piaţa liberă asigură coexistenţa mai multor epicentre, iar consumatorii au comportament transnaţional.

Boierii români călătoresc, de asemenea, mult. Primul care scrie şi publică în timpul vieţii un jurnal e Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei mele în anii 1824, 1825, 1826. În „Cătră cititori”, cuvântul înainte prin care-şi justifică această întreprindere editorială inedită la acea vreme, autorul reliefează beneficiile călătoriilor indicând, prin intermediul unor surse livreşti, transferurile culturale petrecute de la începuturile civilizaţiei până în contemporaneitatea sa. Începe cu transmiterea cunoaşterii între civilizaţiile din antichitate (din „Eghipet”, „prin călătorii”, la „Elini” şi „Romani” – „strămoşii noştri”) pentru a conchide: „Iar aceştia [grecii şi romanii] în toată Europa cea luminată le-au revărsat, şi aceasta, din zi în zi sporindu-le, însutit roditoare le-au făcut şi îşi fericeşte noroadele prin comunicaţia binelui adunat din călătoriile ce fac neamurile, unele prin ţările altora, şi publicarisându-le prin cărţi” (Golescu, 1915: 4). Iată, aşadar, gândurile primului diarist român, plecat în călătorie să-şi ducă fiii la învăţătură.

Paşoptiştii români au călătorit mult, pe apă şi cu trenul. Ei aduc ideile iluministe şi romantice despre naţiune mai ales din Franţa, unde îşi fac studiile încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Junimiştii se orientează şi spre spaţiul german. Informaţiile furnizate de operele, jurnalele şi corespondenţele protagoniştilor culturali şi politici din Ţările Române evidenţiază atitudini, idei şi comportamente ce coincid perfect cu cele descrise analitic de Orlando Figes în Europenii. Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Iacob Negruzzi călătoresc în Germania şi Austria pentru studii sau cu misiuni diplomatice. Toţi cunosc foarte bine limba şi cultura germană în care citesc, scriu şi din care traduc, importând modele şi sisteme filosofice determinante pentru fondul simbolic al grupării Junimea, precum filosofia kantiană şi cea schopenhauriană. Titu Maiorescu şi-a obţinut doctoratul la Universitatea dinGiessen. Eminescu a urmat studii de filozofie la Berlin, la începutul anilor ‘70, din secolul al XIX-lea, pregătind, de asemenea, un doctorat – pe care nu avea să-l termine niciodată, experienţa aceasta reflectându-se şi în opera sa, în poeme precum Privesc oraşul furnicar1. Tot într-un spaţiu de limbă germană, însă în Viena, s-a înfiinţat şi a existat timp de aproximativ patru decenii (1871-1911) Societatea Academică şi Literară „România Jună”.

Cărţile de călătorie au o dimensiune ficţională greu de departajat de cea propriu-zis documentară, elita românească intuind încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea eficienţa literaturii în plan diplomatic, folosind-o însă, din plin, din toate perspectivele în construirea discursurilor identitar-naţionale. Marja imaginară a perceperii şi conceperii a ceea ce se întâmplă în afară, în Occident, a influenţat direct modurile de reprezentare din interior ale comunităţilor şi ale naţiunii. În acest sens, Florin Faifer a remarcat următoarele aspecte:

„Multe călătorii au un dublu al lor, un pandant în imaginar. Infidelitatea, voită sau nu, a unor descripţii, fluxul asociativ, ţâşnind în extravagant şi neverosimil, născocirea impertinentă (pe o claviatură mergând de la plastic la jucăuş, de la sublim la grotesc) imprimă textului o mobilitate ce deplasează mereu, uneori derutant, linia de hotar. O dezmărginire pregătind fiesta imaginarului. Imaginarul, ca bucurie pură a evaziunii în neţărmurit” (Faifer, 1993: 13).

Călătoria a reprezentat o experienţă colectivă complexă de autocunoaştere, de valorizare a trecutului şi a tradiţiilor, ce „poate să le ofere celor care ştiu să vadă o deschidere spre o lume care nu e decât un sistem de oglinzi, un sine care dezvăluie şi se mărturiseşte” (Anghelescu, 2015: 206). Intelectualii români s-au organizat inclusiv în asociaţii în capitalele europene în care au călătorit cu scopul formării, căutând şi afirmând, în felul acesta, un set de principii comune, raportate la cele ale culturii gazdă, asimilându-le în vederea adoptării în cultura maternă.

Într-o carte ce expune istoricul transportului pe Dunăre între 1830 şi 1860, Constantin Ardeleanu ne oferă o panoramă cât se poate de relevantă în acest sens. Îl citează, spre exemplu, pe Mihail Kogălniceanu care, călătorind cu trenul prin Imperiul Habsburgic în 1844, „remarca faptul că «fără a voi», Austria era «civilizatoare şi aducătoarea libertăţii, căci, prin drumurile-de-fier, ideile noue se pot împrăştia»” (Ardeleanu, 2021: 19). Lucrarea O croazieră de la Viena la Constantinopol. Călători, spaţii, imagini (1830-1860) prezintă impactul avut de transformarea Dunării, de către firmele austriece de transport fluvial, într-o adevărată autostradă civilizatoare, în genere, inclusiv în scopuri turistice, în a doua treime a secolului al XIX-lea. Vapoarele austriece – puse la dispoziţie de Compania de Navigare cu Piroscafe pe Dunăre (DDSG) – „au favorizat conectarea spaţiului românesc la «modernitate»” (Ardeleanu, 2021: 156), fiind, pe de o parte, „vehiculul pe care unii localnici l-au îmbarcat spre destinaţii din Occidentul «civilizat» sau Orientul «exotic»”, iar pe de altă parte, reprezentând „primul motor al revoluţiei industriale pe care românii l-au cunoscut în mod nemijlocit la ei acasă” (Ardeleanu, 2021: 157).

Pe acest fond, al mobilităţii şi disponibilităţii pentru călătorii a unei părţi tot mai semnificative a aristocraţiei şi burgheziei din toate statele europene, precum şi datorită creşterii pieţelor internaţionale de bunuri materiale şi de bunuri culturale/ simbolice, principalele capitale europene, Londra şi Paris iniţial, au început să organizeze expoziţii universale. Acestea au fost, încă de la primele lor ediţii, mai mult decât nişte târguri, având profunde implicaţii şi semnificaţii identitare şi diplomatice. Au prilejuit un dialog intercultural fără precedent, pe mai multe nivele. Potrivit lui Laurenţiu Vlad, care a realizat cel mai amplu studiu în bibliografia de limba română pe această temă, expoziţia universală „a devenit o scenă care difuza diferite moduri de viaţă, ideologii sau construcţii politice, adică sisteme coerente de reprezentări, subsumate unei raţiuni globalizante, o scenă aşadar în care se confruntau o serie de imagini puse în circulaţie de propaganda externă a statelor participante” (Vlad, 2007: 28). Aşteptările şi motivaţiile s-au dovedit întemeiate, aceste manifestări luând o amploare impresionantă. Pe lângă evidentele aspecte comerciale şi relaţii economice pe care, de fapt, s-au fundat, au angrenat mai multe tipuri de transferuri, expoziţia reflectând, spre exemplu, şi „expresia unei credinţe, împinsă uneori până la misticism, în progresul ştiinţific şi tehnologic al lumii” (Vlad, 2007: 28). Se întâlneau, în largile spaţii amenajate în cele două capitale, produse, invenţii, obiecte şi evenimente artistice, respectiv, oameni de ştiinţă, ingineri, politicieni, artişti şi scriitori.

Deşi poate părea generală şi de domeniul evidenţei sau, dimpotrivă, contraintuitivă şi/ sau paradoxală, dacă nu chiar absurdă – depinde de unghiul ideologic pentru care se optează, concluzia că identitatea românească se defineşte, în secolul XIX-lea, într-o măsură determinantă prin europenitatea sa ne relevă, de fapt, o serie de mecanisme şi procese prin care ne-am consolidat naraţiunile fondatoare moderne. Transferurile culturale au fost de-a dreptul providenţiale în procesul de autocunoaştere, autolegitimare naţională şi legitimare europeană. Am amintit două discursuri care s-au sustras într-o măsură semnificativă paradigmei romantice, au dat forme moderne fondului autohton, fond care nu exclude valorile transnaţionale, ci, dimpotrivă, s-a modelat şi continuă să se modeleze în funcţie de ele. Participarea la Expoziţia universală de la Paris din 1867, prima cu un pavilion şi o imagine de stat proprii, a fost o oportunitate diplomatică şi, deopotrivă, un exerciţiu de europenitate, pe care Al. Odobescu l-a orientat şi coordonat admirabil, date fiind toate implicaţiile ideatice, ideologice şi politice ale unui astfel de eveniment.

Anghelescu, M. 2015, Lâna de aur. Călătorii şi călătoriile în literatura română, Bucureşti: Editura Cartea Românească.

Ardeleanu, C. 2021. O croazieră de la Viena la Constantinopol: călători, spaţii, imagini (1830-1830), Bucureşti: Editura Humanitas.

Faifer, F. 1993. Semnele lui Hermes. Memorialistica de călătorie (până la 1900) între real şi imaginar, Bucureşti: Minerva, 1993.

Figes, O. 2019. The Europeans: Three Lives and the Making of a Cosmopolitan, New York: Metropolitan Books.

Golescu, D. 1915. Însemnare a călătoriei mele din 1824, 1825 şi 1826, Bucureşti: Editura Minerva.

Vlad, L. 2007. Imagini ale identităţii naţionale. România la Expoziţiile universale şi internaţionale de la Paris (1867-1937), Iaşi: Editura Institutul European.

Gregori, I. 2009. Ştim noi cine a fost Eminescu?, Bucureşti: Editura Art, 2009.

1A se vedea, în acest sens, lucrarea realizată de Ilina Gregori, Ştim noi cine a fost Eminescu? (Bucureşti, Editura Art, 2009), în care e reconstituită pe bază de documente întreaga activitate a poetului naţional în capitala Germaniei.