Ce rămâne dintr-o fastuoasă idee falsă

Contextul ne obligă să revenim la câteva teme care acţionează, constatăm, ca nişte veritabile amorse ale nervozităţii care basculează, lesne, în ură, şi, de care, la drept vorbind, parcă ni s-a făcut şi nouă lehamite, pentru că repetăm, cu mare dorinţă de ecou, aceleaşi lucruri. Dar cum poţi proceda altfel, adică în alt mod etic, în raport cu statuarea unui adevăr care nu e concluzie, ci, situaţie chiar gravă, premisă pentru o construcţie socială acceptabilă, democratică? E un fel de a spune, iar şi iar, că adevărul nu reprezintă un lux al inteligenţei cuiva, persoană, grup civic sau partid, ci constituie însăşi baza respectivei inteligenţe, care, în lipsa trecerii a ceea ce numea Andrei Cornea testul auto-incluziunii (de către enunţătorii proiecţiei melioriste în logica ei internă), devine impură, perversă, sofistică.

De la 1917 încoace, lumea e bântuită, la nivel practic, de fantoma comunismului, care prinsese formă teoretică, de pe la 1848, prin Manifestul Partidului Comunist, redactat de Marx şi Engels. Niciunul dintre dictatorii revendicaţi din marxism nu rezistă testului auto-incluziunii, pentru simplul motiv că edificiul lor reprimator încorporează o deşănţată ipocrizie. Mecanismele detracate ale libertăţii impuse cu forţa se văd, până şi de către copii, sau aşa ne place nouă să credem, în „aplicarea” egalităţii din Ferma animalelor. Nu-l prea vedem însă pe Orwell situat la mare preţ printre profesorii noştri de umanioare, seduşi, destui, de mistica naţionalistă, de operatori magici precum Salvatorul neamului, în numele istoriei unui neam de obidiţi care îşi propun „trezirea” prin aservire voluntară. Manevraţilor nu prea ai cum să le explici asta, dar pe intelectualii care manipulează termenii de patrie, bine pentru toţi, dreptate populară pentru o sinecură, îi poţi întreba de ce îţi devin ostili imediat ce te autorizezi de la gânditori ca Raymond Aron, Karl Popper sau Friedrich Hayek, ca să mă rezum la nişte frontmen.

E aproape imposibil să nu reiei subiectul psihozei bolşevismului după ce parcurgi câteva concluzii oferite de studierea, la rece, decade întregi, a arhivelor unui regim care aiureşte minţile, precum un drog de mare risc. Găseşti astfel de aserţiuni conclusive, pe cât de asiduu documentate, pe atât de amare, în dialogul, găzduit, recent, de România literară, dintre Stéphane Courtois, specialistul în totalitarism, şi Cristian Pătrăşconiu, iscoditor subtil, dar fără menajamente. Decupăm un fragment de mare relevanţă pedagogică, în primul rând, credem noi, din moment ce orice om se întreabă cu ce rămâne după un efort de îmbrăţişare a unei idei ce a bulversat umanitatea: „– Există ceva bun, ceva pozitiv despre comunism în Cartea neagră a Comunismului?;// – Cred că este de-a dreptul imposibil să spui ceva pozitiv despre comunism. Şi asta, indiferent despre ce teren ar fi vorba, indiferent despre ce direcţie din istoria comunismului am alege să vorbim. Dacă luaţi teritoriul economic, aici, pur şi simplu, a fost un dezastru comunismul. Însăşi definiţia comunismului este suprimarea proprietăţii private. E o crimă! După mai bine de şapte decenii de comunism sovietic, am văzut care este realitatea. La fel, şi în România, după mai mult de patru decenii de comunism, am văzut care sunt rezultatele economice, da? Dacă intrăm pe «terenul» politic, ei bine, şi aici e pur şi simplu oroare. Oroare şi teroare. Pentru că, de fapt, acest regim nu poate funcţiona fără teroare. Iată deci politic – comunismul este perfect antidemocratic. Orice perspectivă am alege, putem demonstra foarte uşor ce a fost comunismul: o catastrofă. Să mai mergem într-o altă direcţie – pe «terenul» militar: vedem foarte bine cum, întotdeauna, Armata Roşie şi-a purtat războaiele cu masacre, cu violuri, cu uriaşe pierderi de vieţi ale soldaţilor săi. Deci şi aici: tot dezastru”.

Să ne amintim că Stéphane Courtois a realizat, în echipă, o sinteză (apărută, la noi, în acelaşi an, 1997, cu ediţia pariziană) a avatarurilor ideii revoluţionare care a „rupt” (cuvânt din presa momentului) intelectualitatea Franţei, şi nu numai, în două. Masiva repertoriere de crime, impunătoare prin vocea impersonală, deci credibilă, a documentelor epocii, tranşează, într-un fel, problema pusă de un alt volum care stârnise, la vremea lui, ca best-seller, o suită foarte bogată de reacţii, şi ne referim, desigur, la clasicul Julien Benda, cu Trădarea intelectualilor. Precizăm că interviul invocat se leagă de lansarea ediţiei a doua a Cărţii negre...., revizuită ştiinţific şi adăugită de Armand Goşu şi Dorin Dobrincu şi publicată, la finalul anului 2024, la Editura Spandugino. Şi îşi reia argumentaţia Courtois: „Asta, ca să nu mai vorbim de ceea ce am putea numi «planul» intelectual. Ce a produs URSS în plan intelectual în 74 de ani de comunism? Singurele lucruri interesante aici, singurele «produse» culturale cu adevărat interesante sunt acelea care aparţin intelectualilor care s-au opus comunismului. Sau a celor care au fost critici la adresa comunismului. De exemplu: Soljeniţîn, Pasternak, Grossman. Iată! Comunismul este o catastrofă de la un capăt la altul. Nu e nimic de salvat din el, din păcate…”. Moment în care C. Pătrăşconiu intervine: „Sau din fericire!”, primind aprobarea intervievatului.

Chestiunea credibilităţii intelectualului rămâne acută, câtă vreme el este cel care se erijează în factor inductor de opinie, generează idei care pot deveni, în jocul politic, de pildă, norme pentru ceilalţi, uneori cu urmări catastrofale pentru societate, cum s-a văzut prin secolul XX, investigat profund de Courtois, cât să reiasă că problema se prelungeşte şi în veacul nostru. E vorba, în speţă, de ceea ce numeşte un J. M. Bochenski autoritate epistemică. A dispune de aşa ceva înseamnă că „intelectualul este competent să arate cum trebuie procedat, dacă se doreşte realizarea unor anumite scopuri”. Ce ne facem cu peisajul nostru ideatic, unde toţi intelectualii îşi arogă competenţe? Cineva se înşală, evident, dar cum anume dovedim acest lucru, cât timp toată lumea poate invoca, spre a-şi întări spusele, titluri academice? Practic, frustrat, psihologic vorbind, de cei care deţin puterea reală, adică de cei-cu-bani, intelectualul, văzându-se în deficit de putere şi de influenţă, începe să ducă o existenţă amfibiană, încetând să fie numai un profesionist. E greu de contestat că în oricine nu s-ar afla o dorinţă ascunsă după o audienţă oraculară. Mecanismul e simplu: prestigiul dobândit într-o disciplină, gardat, eventual, de un premiu Nobel (situaţie descrisă, amănunţit, de Jean-François Revel, în mai multe cărţi traduse la noi, mai ales în Cunoaşterea inutilă), este utilizat pentru a sfătui omenirea în cele mai diverse direcţii. Notorii sunt poziţiile unor Bertrand Russell (care avea drept model mărturisit Rusia sovietică, unde „creşterea copiilor ar fi devenit ştiinţifică şi eliberată de prejudecăţi morale şi religioase”) sau Tolstoi în faza senectuţii. Andrei Cornea înţelege astfel (în majoritatea demonstraţiilor sale) tropismele intelectualului modern, condiţie care, mi se pare, se păstrează şi în postmodernitate, în ciuda unor meta-teorii ce tind să arate „ruptura” de fond: „Ambiţios, doritor să-şi maximizeze influenţa şi puterea socială, el devine şi un fel de «guru»; ajunge, într-o anumită proporţie, deopotrivă şi un profesionist, şi un «maestru spiritual» adesea simultan şi într-un amestec inextricabil. Sensul acestei existenţe amfibiene este că intelectualul îşi utilizează autoritatea epistemică şi instituţiile corespunzătoare acesteia pentru a fabrica din ea autoritate deontică, cu scopul de a câştiga astfel o influenţă socială disproporţionată faţă de aceea pe care i-ar oferi-o autoritatea sa epistemică originară”. Cu alte cuvinte, genul principal de impostură, în viaţa Cetăţii, derivă din tentativele, motivate clar psihologic, de a se atinge autoritatea deontică. Tema este cel puţin incomodă, căci dezbaterea ei, cum ştim, a sfârşit, de regulă, în echivoc, din simplul motiv că nu se poate răspunde, infailibil, la întrebarea: cine e mai îndreptăţit să-i judece pe ceilalţi şi să dea verdicte, să stabilească, net, care este natura umană? Teza lui A. Cornea, cu afluenţi din Max Weber sau Thomas Kuhn, o găsesc, în lipsa ei de emfază, profundă şi maniabilă: totul depinde de atitudinea noastră faţă de proiectul propus. În consecinţă, „este utopic întotdeauna proiectul adversarului şi este realist proiectul prietenului”. Cum se observă, nex-ul aprecierii are o componentă puternică de ordin afectiv sau pasional.

Şi atunci, cine deţine mult-râvnita autoritate epistemică? Îi dăm, din nou, cuvântul lui Stéphane Courtois, al cărui mesaj s-ar cuveni citit de oracularii actuali ai României, cât să se ruşineze (vise, stimabile, vise!) de instalarea frauduloasă în Tolkien: „Eu sunt istoric, nu obişnuiesc să citesc în globuri de cristal, însă e destul de neliniştitor să vezi cum o parte dintre tineri sunt supuşi ai acestei propagande. E o propagandă mincinoasă şi cine e supus acestei propagande sfârşeşte, adesea, prin a crede în ea. Pentru că există mulţi tineri care sunt acum puţin dezorientaţi, aşa cum am fost şi eu acum câteva decenii. În 1968 eram debusolat şi m-am angajat să urmez primul curent de idei care mi-a ieşit în cale, fără să stau prea mult pe gânduri. Din fericire, după câţiva ani, am început să reflectez cu adevărat”. De unde şi o accentuare cordială: „Ei bine, a fost foarte bine ca editorii români de acum ai cărţii să adauge formula Anei Blandiana care e foarte potrivită şi pentru această carte – «Atunci când justiţia nu mai poate fi o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie. Memoria şi istoria pot face dreptate victimelor»”.

L-am amintit pe profesorul de la Oxford, J. R. R. Tolkien, pentru două motive. Unul, vizibil tuturor, prin mass-media, şi de ordinul penibilului sau, mai degrabă al grotescului, e că persoane publice se cred personaje din basmele hâtrului savant englez. Gandalf, da, ca şi colegii lui vrăjitori, citea în globuri de cristal. Al doilea motiv e pur subiectiv, şi, dacă aş fi vreun cârcotaş de vocaţie, ceea ce soarta nu mi-a hărăzit, aş zice că nişte ignari mi-au cariat idolul, au făcut ceva scârbos pe statuia copilăriei mele. Nu neapărat creatura fictivă de acolo, erou malgré-soi, m-a sedus, ci atmosfera „gotică” generală, pe care nu ştiam s-o definesc estetic atunci când, şcolar, am primit ca premiu O poveste cu hobbit (Editura Ion Creangă, 1975, traducerea Catincăi Ralea a megasuccesului The Hobbit or There and Back Again, cu nimerite ilustraţii de Livia Rusz). Până în ziua de azi resimt, cu deloc diminuată bucurie, această revelaţie a copilăriei, ca expresie a speranţei că demonul orc poate fi înfrânt. Sau tind să spun că nu prea cunosc poveste mai „frumoasă” ca a dascălului, prin care, zice legenda, ar fi vrut să o amuze pe fiica sa. Legătura cu cele expuse anterior e că şi acest discurs luminos, care mi se părea mie inteligibil doar de către cei drepţi, a fost confiscat de propaganda celor care nu doresc, de fapt, libertatea lui Middle Earth. De fapt, a niciunui pământ. Orcii vor numai şi numai puterea, anume aceea de a te băga în sperieţi. „Bietul” Nietzsche, cel cu voinţa de putere – îndrăgostit de „vechituri” ale civilizaţiei ca şi Tolkien – victimă inocentă (mort la 1900, înaintea criminalilor care-i confiscă şi denaturează reflecţiile mizantropice, în fond) a unor ipochimeni total străini de studierea umanioarelor!