Virgil Nemoianu, dialecticianul religios

La pierderea fizică a unui pilon al umanismului de-acum clasic, precum Virgil Nemoianu, sesizăm, ca de obicei, anvergura pierderii – id est rămân mai puţine vocile raţionalităţii în ansamblul crescândului cor al fundamentaliştilor – şi putem cădea de acord că anumite fragmente iluminante intră în destinul citatelor-cult. Prin concentrarea extremă şi elansarea bruscă spre axiomatic, un pasaj din Tradiţie şi libertate, gândit şi ca auto-portret din perspectiva metodei, se înscrie, îmi pare, în atare serie: „În ansamblu mă găsesc de partea unui mod de filozofie istorică în care pluralismul supra-determinării (al cauzelor multiple) alcătuieşte o morfologie culturală, un joc dialectic al valorilor religioase şi economice, intelectuale şi politice, sociale şi culturale, toate laolaltă înfruntându-se dar şi colaborând, prin acest joc constituindu-se viaţa indivizilor, ca şi viaţa grupurilor. Aceasta e, fireşte, însăşi realitatea, după cum o pot eu înţelege. Iar în acest sens, libertatea creşte dintr-o potolită acceptare şi ponderată evoluţie a tradiţiei, după cum, la rândul ei, tradiţia nu poate fi concepută ca rigidă obligaţie, ci numai ca un exerciţiu al libertăţii”. Reţinem, fără dubiu, insistenţa pe joc, şi nu pe beligeranţă, pe schimbarea rolurilor, şi nu pe ignara luptă de clasă. Rânduri simptomatice, scrise parcă anume ca pledoarie pentru calmul valorilor (cum se şi cheamă una dintre cărţile profesorului de la Washington, având ca pandant Înţelepciunea calmă, volum în dialog), şi ca avertisment limpede asupra consecinţelor ieşirii din fragilul echilibru al dimensiunilor existenţei noastre.

Era inevitabilă, cu toate aceste seturi de idei în faţă, prietenia cu Nicolae Manolescu. Mai întâi a fost, se vede din mărturiile de juneţe – ambii şi-au „săpat” în memorie tuneluri lungi şi motivante – o sete pantagruelică de cunoaştere, chiar în sensul acela „dur”, de apetit sans rivages pentru orice nucleu euristic, pentru un spor sapienţial cât de mărunt din orice domeniu. Lecturile din primul Mircea Eliade lasă, iată, întotdeauna urme, ieri şi azi. Toate detaliile captate nu se concatenau însă într-un edificiu livresc închinat doar acumulării, ci se sublimau într-o concepţie de viaţă, într-o coerentă construcţie de sine, pe fundaţia căreia se vor înălţa nu numai operele lor devenite canonice, ci şi valori ecumenice pentru comunitatea de care nu s-au izolat niciodată, ba chiar au acceptat/ accesat poziţii publice care să le permită difuzarea largă a unor bune practici sociale, necesare funcţionării rezonabile a oricărui segment dintr-o aglomerare umană responsabilă.

Nicolae Manolescu ne-a lăsat câteva biografeme preţioase, mai ales prin Teme, axate pe pofta indicibilă de a devora, de copil, cărţile de care familia lui era plină. Devenirea lui Virgil Nemoianu s-ar cuveni oferită, iarăşi, ca exemplară, întrucât, printre altele, înregistrează, de timpuriu, semne ale voinţei sistemice (vezi Arhipelag interior): la vârsta de 7-8 ani citea articole de enciclopedie, „atlasuri de toate felurile”, la 13-14 cunoştea literatura germană prin lecţii particulare, şi tot cam atunci îşi punea problema să identifice, în nişte antologii de filosofie, gânditori care „m-ar ajuta pe mine cel mai mult în a combate sistemul ăsta [comunismul – n. n.], care evident este foarte rău şi chinuitor”. Şi ezita între Toma d’Aquino, Spinoza şi Nietzsche. Munca susţinută, justificabilă nu prin ideea impunerii cu orice preţ, întru sublimarea sau exorcizarea vreunei „ramuri obscure” – cum se întâmplă, spuneam, la destui tineri de azi, caracterizaţi de o vivacitate amorală, „tehnicistă” şi autocentrată –, a dus la recunoaşterea mondială. De interes major, în context, însă este expresivitatea autoironică la care recurge profesorul american pe tema parcursului personal: „Tragicomic în toată povestea asta e că a trebuit să fug bezmetic la «capătul pământului» spre a obţine acel nivel de normalitate pe care la 1920 sau 1930 îl aveau firesc echivalenţii mei în ţara natală, fără atâta agitaţie!”.

Ar fi mai multe afinităţi de remarcat, însă, în ordine omenească, te frapa faptul că o simplă conversaţie cu ambii intelectuali invocaţi te punea în cea mai fericită dintre posturi, aceea de a fi acceptat fără rezerve la floreta verbală, prin învăluirea generoasă a unei posibilităţi prietenoase de împărtăşire a unor gânduri răzleţe, de tip work în progress. Şi asta în ciuda faptului că naivităţile sau avântările tale imprudente primeau, instantaneu, o replică tăioasă de repunere pe orbita ponderării, retorcare îmbrăcată însă la patru ace. O ghilotină de catifea, ai spune. Cel mai aspru erau taxate aprecierile critice care tindeau spre glorificarea vreunei cauze ori persoane, în tot cazul, ceea ce ţinea de folosirea în exces a superlativului relativ. Fiecare elan necritic era trecut la atitudini non-liberale, în sensul cel mai larg al cuvântului. Un tânăr ar putea înţelege puţin mai târziu, hélas, că entuziasmele, naturale şi sustenabile ca expresie a nevoii de maîtres, de altfel, pot conduce la tot soiul de fanatisme.

Binecunoscuta dialectică între necesitate şi libertate, utilizată intens de Nicolae Manolescu, funcţionează clar la ambii hermeneuţi, egal savanţi riguroşi şi oameni cu hobby-uri, tabieturi şi capricii. În spaţiul necesităţii au făcut cariere didactice impresionante, fără concesii şi detururi ideologice, s-au implicat profund în viaţa Cetăţii, i-au analizat cu ochi de cerber pe puternicii zilei, amintindu-le mereu că votul e doar începutul unei perioade în care ei, politicienii, sunt datori să schimbe în bine calitatea vieţii. A cetăţeanului, a oricărui cetăţean, nu numai a filologului cosmopolit sau a cercetătorului bibliofil. Şi le-au reamintit celor în cauză, spre vădita exasperare şi, în fond, stupefacţie a acestora, că, etimologic, termenul ministru înseamnă servitor. Cât priveşte spaţiul libertăţii, ne rezumăm a sublinia că poţi recunoaşte lesne o frază semnată de oricare dintre cei doi post-iluminişti, pentru că găseşti acolo amprenta personalităţii unice şi irepetabile. Stilisticile lor sunt, practic, inimitabile, alergia la limba de lemn fiind, probabil, marca dominantă.

E necesar să ne referim şi la mult invocata şansă a schimbării mentalităţii comuniste de cetăţean asistat prin masiva peregrinatio academica survenită după 1990, care este comentată (în România noastră, volum-dialog cu Sorin Antohi), mai degrabă amar, în cadrul unei comparaţii între cei care au luat contact cu Occidentul înainte şi tinerii postrevoluţionari, avizi de informaţii, cu psihologii de burete, ceea ce este normal, dar şi predispuşi la gesticulaţii autosuficiente („Suntem specialişti, am fost acolo, gata, nimeni nu se mai compară cu noi” – îşi aminteşte Nemoianu o proclamaţie de-a lor), egoism şi mimare a pasiunii pentru integrarea ţării natale în circuite salubre, câtă vreme stratagemele căpătuirii proprii se văd de la o poştă. Nu putem generaliza, evident, dar remarca autorului Modelului idilic este imposibil de trecut cu vederea, şi consistă în detectarea, la valul nou de peregrini intelectuali, a unor „durităţi de comportament”, a unei doze de „vulgaritate”, într-un cuvânt, a „neşlefuirii”. Ar trebui recunoscut (şi) acest detaliu deloc măgulitor, în ce ne priveşte, pentru înţelegerea cam nervoasă a mecanismelor adaptării rapide, pentru racordarea la bibliografii şi terminologii care, fireşti în mediul occidental, trec la români drept merite deosebite şi cauţionează o insuportabilă aroganţă, în prezenţa căreia nu se poate edifica nimic durabil în direcţia vieţii ştiinţifice, bazate, în lumea civilizată, pe tact, politeţe, pe bună-credinţă, şi, mai ales, pe voinţa de cooperare a celor ce iau parte la schimbul de idei.

Aminteam la început de poziţionarea profesorului în raport cu non-dialectica freneziei cifrice actuale, intens prizată ca triumf al inteligenţei artificiale. La fel de sceptic se dovedeşte Nemoianu în privinţa altei cupole care se instalează – s-a instalat, de fapt, de-a binelea, spre îngrijorarea deloc exagerată a dascălilor de umanioare – peste culturile plasate sub semnul/ stigmatul DWEM (Dead White European Male): „Political correctness este o utopie – ea încearcă cu obstinaţie să secularizeze ceea ce este şi trebuie să rămână o prerogativă a transcendentului. Încearcă să realizeze grăbită, aici şi acum, acest model de perfecţiune şi binecuvântare cerească care nu se poate obţine decât treptat, prin graţie, de la originile pământeşti şi imperfecte, prin suferinţe şi agonie, către plenitudinea prezenţei lui Dumnezeu. Ca orice altă scurtătură de acest tip, utopia avansată de «multiculturala» political corectness sfârşeşte într-o distopie grotescă şi malignă” (Tradiţie şi libertate).

De adăugat, aici, un set de constatări şi nedumeriri ridicate la un nivel al conştientizării care te cam frisonează, pentru că nu discutăm de o zonă a clasificabilului, ci a incertitudinii: „... pragmatismul şi utilitarismul sunt cele care în lumea anglo-saxonă domnesc regeşte, în vreme ce subtilităţile metafizice şi adâncimile spiritualităţii sunt mult mai rare (nu cu totul absente, dar diminuate în influenţă). Cum îmi explic una ca asta? Rasial-biologic? Cultural? Istoric? Nu ştiu nici eu exact. De fapt sunt încă mai pesimist. Îmi vine să cred că specia umană în ansamblul ei se îndreaptă spre o modalitate existenţială analitică şi numerică, se depărtează de propriile ei surse simbolic-imaginative, se rupe de propria interioritate. Ei bine, modalităţile de tip anglo-saxone (şi, zic eu, cele de sursă chineză) par să «rimeze» cel mai bine cu aceste modalităţi existenţiale şi lingvistice «uscate», practiciste, mai mult decât cele africane, europene şi altele. Care e viitorul, ce e de făcut?” (dintr-o conversaţie cu Ştefan Augustin Doinaş). Întrebări asemănătoare aflăm la spiritele afine lui V. Nemoianu, cele care au călăuzit, tindem să credem, paşii oricărui om autoscopic: Hans Jonas, Ernst Cassirer, Martin Heidegger sau Hans-Georg Gadamer. Să nu-l uităm nici pe Eric Voegelin (cel cu „Nu imanentizaţi Eschaton-ul!”), foarte apropiat de viziunea autorului Îmblânzirii romantismului, un partizan al fuziunii rezonabile de orizonturi epistemice şi adversar ireductibil al oricărui embrion de totalitarism, mai ales răsăritean.

Ne rămâne, ca de obicei, dincolo de recunoştinţă, datoria: să preluăm o ştafetă, grav intelectuală şi ardent socială, şi s-o ducem prin alte generaţii, cum vom şti, fiecare, mai bine, eventual cu vorbele preferate ale lui Virgil Nemoianu sub ochi, aşa, ca remontare în cazul prea-omeneştii descurajări de etapă: Christus regnat, Christus vincit, Christus imperat.