Învinşi de cotidian

„Simon Moldoveanu a coborât din Munţii Neamţului şi, speriat de înălţimi, a ajuns în satele Bărăganului, în care soarele a refuzat cerului să-şi verse lacrimile. Secetă cumplită... Într-un sat oarecare şi-a încropit colibă la poalele unui colnic pe care localnicii îl numesc cu mândrie deal. Caut o cetate, se mărturiseşte curioşilor şi, străduindu-mă, negreşit am s-o aflu, repetă cui nu s-a plictisit să-l asculte. Am descoperit-o în Predicile lui Eckhart, un înţelept despre care voi n-aţi auzit şi nu veţi auzi niciodată. Ascultaţi: Se află în suflet o cetate întărită unde nici chiar privirea lui Dumnezeu sub cele trei feţe ale Sale nu poate pătrunde, pentru că acolo este locul Unităţii pure. Îşi plimbă satisfăcut privirile peste chipurile oamenilor. Cei mai mulţi îşi pleacă neîncrezători privirea. Unii îl cred nebun, alţii bănuiesc că mintea lui ascunde înţelepciune, lor ascunsă. Numai doctorul Bică se îndoieşte de înţelepciunea veneticului. Iniţial, se înfuria pe încăpăţânarea acestuia de a-şi convinge ascultătorii de limita iniţierii lor în marile taine ale cunoaşterii absolute, atribuindu-şi această capacitate doar lui, de a pătrunde pe poarta cetăţii sufletului său, a cărui revelaţie i-a fost oferită de predicile lui Eckhart. După furie, intervine la doctor o stare taciturnă, prilej de reflecţie; pe urmă, se adresează colocutorului cu un calm pe care intimii săi prieteni îl asociază cu înţelepciunea: Accept erudiţia dumitale care pe mine nu mă impresionează, fiindcă e totuşi limitată. Despre ce suflet vorbeşte acest filosof mistic, Eckhart? Suflet de nepătruns nici de către creatorul absolut! În care nici privirea lui Dumnezeu nu poate pătrunde..., afirmă. Dimpotrivă, mi se par mai erudiţi d’Alembert pentru care existenţa sufletului este o impostură popească sau Feuerbach, care se doreşte mai categoric: sufletul – o prostie. Doctorul Bică râde observând reacţiile oripilate ale celor care-l ascultă, bine conturate în privirile lor: Simon Moldoveanu, părintele Stănică, învăţătorul Constandin, şeful de post şi câţiva gură-cască, ce-şi frământă în mâini, fără motiv, căciulile. Are şi o explicaţie, mai bine zis o reflecţie despre ceea ce oamnii de ştiinţă moderni numesc un centru energetic. Înţelegeţi?, ridică tonul. Şi fiindcă nimeni dintre cei aflaţi la un pahar de vorbă în curtea casei parohiale nu dă impresia c-ar fi înţeles de ce sufletul s-ar identifica unui centru energetic, doctorul încheie cu o concluzie la fel de aiuritoare pentru ceilalţi: Nu există suflet la capătul unui scalpel, pentru un chirurg. Un chirurg este tot un doctor, pricepură prietenii, dar numai atât. Iar domnul Bică era numai doctor de ţară, care nu tăia cu propia mână nici găinile ce i se aduceau uneori acasă de către cei cărora nu li se prisoseau banii, darămite chirurg. La sfârşitul acelui an, în aceeaşi ultimă săptămână, comunitatea sătească află că le vor lipsi pentru ceva vreme sau pentru totdeauna şi doctorul, şi Simon Moldoveanu. Primul fusese condamnat pentru malpraxis sau promovat la spitalul din oraşul de reşedinţă; iar nebunul sau înţeleptul venetic fusese rechemat la Neamţ, bănuit că-şi însuşise obiecte de cult religios de la mânăstirea care-l găzduise o mulţime de ani, în cârdăşie cu alţi prelaţi. Oameni fără suflet îl popriseră după gratii, comentau nevolnicii localnici. Întrebat, părintele Stănică nu oferea curioşilor niciun răspuns. Făcătura diavolului?... Pedeapsa lui Dumnezeu?... Fiecare să creadă ce vrea...

Fostul activist comunist, Iulică Bora, imediat după Revoluţia decembristă, a înţeles că trebuie să-şi remodeleze conştiinţa civică. Întâmplător, nu a fost sfătuit de nimeni s-o facă, a fost urmarea propriei decizii. Dar cum? Foştii săi colaboratori şi prieteni se aciuiseră în numeroasele partide politice, marcate prin sigle diverse care, la prima vedere, fostului activist comunist nu-i spuneau mare lucru; transmiteau un mesaj prea vag pentru înţelegerea lui. Şi habar nu avea cum se va descurca dacă va opta pentru unul dintre ele. Numitor comun: absolut toate pledau pentru remodelarea conştiinţei civice a membrilor lor... După oarecare chibzuială, Iulică Bora se hotărî: îşi va crea propriul partid. În vechiul regim, fusese lider, de ce s-ar număra astăzi printre subalterni? În lunile următoare se informă cum se procedează, în acest sens. Alegerea numelui viitorului său partid nu-i creă probleme. În comunism, pledase pentru binele muncitorilor şi ţăranilor. Reuşise să se impună ca un mecena al oamenilor simpli de la oraşe şi sate. De ce ar fi altfel în noua societate pluripartitidică? Oamenii îl vor recunoaşte şi i se vor alătura. În cele din urmă, a reuşit. Partidul său, PMŢPR (Partidul Muncitoresc şi Ţărănesc Post Revoluţionar) fu agreat şi susţinut de cei care urmau să-i umple rândurile. A fost înscris, iar televiziunile şi radioul n-au ezitat să-l popularizeze în media. Iulică Bora era fericit. Când un mai vechi amic îl aborda, insolent: Măi comunistule, nu te-ai dat la fund?, îi replica în acelaşi fel: De ce, prietene? Sângele apă nu se face. Valorile se impun sub orice regim. În schimb, speranţele lui Iulică Bora s-au dovedit, cu timpul, neprevăzute himere. Muncitorii au dispărut odată cu falimentarea uzinelor, fabricilor, combinatelor, desfiinţarea şcolilor profesionale care să infuzeze în tineret pasiunea pentru profesiile practice; ţăranii vârstnici au înţeles că braţele le-au rămas neputincioase, pământul n-a mai fost generos ca pe vremea când li se impuneau indici de producţie, pe care-i atingeau la insistenţele unor secretari de partid. Numai după un an, fostul activist de partid, Iulian Bora, a intrat în depresie. Bunele intenţii existau, dar realizările lăsau de dorit, iar promisiunile nu mai erau confirmate prin cifre inventate pe hârtii, ca în timpurile bune. Se simţea neputincios. Şi singur... Oamenii care-l înconjurau deveniseră neîncrezători, ca şi el. Dar mai puţin singuri. Aveau un şef de partid, un om cu experienţă politică, entuziast, capabil... Capabil?... Unii se cam îndoiau, însă ei înşişi nu puteau oferi, în locul şefului, soluţii de redresare. Şi se apropiau alegerile parlamentare. Lumea politică părea ameninţată de amoc. Într-o noapte, în somn, Iulian Bora avu un vis ciudat. Se făcea că era copil şi încerca să se caţere pe un topogan, dar de fiecare dată era propulsat în jos. Trezindu-se, a dat la spate viziunea premonitorie. A ignorat-o. Speranţa moare ultima, şi-a spus. Dar n-a fost să fie. La alegerile care au avut loc, partidul său a pierdut lamendabil. Cine să te voteze?, a încercat să-i descreţească fruntea un fost colaborator comunist. Ţăranii? Muncitorii? Să fim serioşi!... Aceştia se numesc astfel numai pe câmpurile de căpşuni din Spania sau pe şantierele italiene. Posibil şi-n alte părţi, Iuliu, prietene... Lumea nu mai arată aşa cum ne-am imaginat noi. Eu m-am împăcat cu ideea asta, dar tu? Fostul activist comunist, Iuliu Bora, pleacă privirile, dar nu cedează. Va imagina sigle noi, care să-i reprezinte partidul în viitoarea luptă politică.

Învăţătorul Cosmin Rădaşcă se simte părăsit şi bolnav. Boala e din cauza vârstei – crede doctorul veterinar din sat –, dar şi a neastâmpăratei lui firi de a aşeza lucrurile cum crede el. Când vorbeşte de singurătate, se găseşte câte unul care să pună degetul pe rană: Singur ai fost, domnule, şi înainte. Copii nu ţi-a dat Dumnezeu, iar soţia ţi-a luat-o în împărăţia Lui, pe doamna învăţătoare! Fostul învăţător are, în schimb, alte gânduri când îşi clamează singurătatea. A fost pionul central al şcolii din sat vreme de peste patruzeci de ani. A format profilul a numeroase generaţii de copii. S-a implicat în creşterea lor. La absolvire, le-a cerut să nu-l uite şi să-l ţină la curent cu evoluţia lor profesională, şi fiecare i-a promis că va face întocmai, dar toţi l-au uitat. Nu ne-au uitat, bre, îl contrazice fostul său coleg de şcoală, învăţător ca şi el, acelaşi leat. Nu poţi uita şcoala în care ai făcut primii paşi şi pe cei care ţi-au pus condeiul în mână. Nu! Şi atunci?, pare nedumerit Cosmin Rădaşcă. Mai rău!, i se răspunde. Suntem ignoraţi. Apele nu se întorc la izvoare şi copiii noştri sunt ape care curg spre oriunde, în albia pe care le-a hărăzit-o Dumnezeu. Eu asta cred. Cosmin Rădaşcă nu-l contrazicea niciodată, iar după discuţia încheiată, singur în grădiniţa în paragină din spatele casei, reflecta puţin la aprecierea fostului coleg de breaslă şi pe urmă o uita. Încerca să readucă în memorie numele mic al foştilor elevi. Nu întreba niciodată părinţii sau pe bunicii lor ce le hărăzise soarta celor plecaţi. Erau ţărani obtuzi, bănuitori, iar învăţătura transmisă de fostul dascăl nu însemna nimic pentru ei. Copiii lor le trimiteau bani mulţi din Spania, Anglia sau Italia, iar cei stabiliţi în marile oraşe ale ţării o duceau la fel de prost ca şi ei. Bunăstarea obţinută în Vest nu se datora învăţămintelor obţinute la şcoala din sat. Cei care rămăseseră în ţară, ascultând sfaturile fostului învăţător, se confruntau cu greutăţi mai mari decât părinţii rămaşi în sat. Bătrânii ajunseseră sursă de economie pentru cei plecaţi: o pasăre, un porc, legume când şi când rezolvau ceea ce le era mai greu la Bucurreşti sau în marile oraşe ale ţării. Iar titlurile de doctor, profesor sau jurist nu le satisfăceau şi nevoile zilnice. Toate astea, Cosmin Rădaşcă le auzea din gura tânărului învăţător, un băiat informat, crescut la oraş, cu idei ciudate despre ce ar trebui să fie şcoala momentului: dascăli cu o viziune modernă despre viaţă, care să-i înveţe pe cei mici ce înseamnă globalizare, reconversie socială, luptă parlamentară, zădărnicia vechilor idealuri de egalitate într-o ţară cu deschidere europeană. Cuvinte, cuvinte, cuvinte! Cosmin Rădaşcă le-a înţeles sensul, dar nu şi rostul la vârsta şcolarilor mici. De aceeaşi părere cu el sunt şi părinţii, şi bunicii acestor copii: Poate că aveţi dreptate, domnule învăţător, i se spune. Dar noi ce putem face? Las’ să-l asculte pe învăţătorul cel nou şi când vor creşte îşi vor lua zborul spre o lume mai bună decât asta în care i-am zămislit noi. Nu vedeţi, domne învăţător, că şi păsările pleacă toamna spre locuri în care le este mai bine? Se întorc primăvara, se vor întoarce şi copiii noştri. Dorinţă, nu optimism. În schimb, Cosmin Rădaşcă se încăpăţânează să nu le împărtăşească iluziile...

Din satul de pe malul Dunării, aşezare fără identitate, numită ambiguu Sat, a ajuns în capitala ţării Valentin Tipaldu, tânăr de etnie romă, cuminte, respectuos, fără năravurile alor săi: nu bea, nu se implica în scandaluri, iubea învăţătura şi cântul bisericesc. Revenit în sat, învăţător, după absolvirea liceului pedagogic, a înţeles repede că locul lui nu mai era în comunitatea de care se despărţise vremelnic. Preotul l-a avertizat categoric: Te-aş ţine diac la biserică, pentru vocea ta minunată, dacă n-aş crede că Dumnezeu ţi-a hărăzit altă soartă. Urmează-ţi destinul într-un oraş mare, fiindcă aici rişti să te afunzi în smârcurile Dunării, unde noi încercăm să supravieţuim cum putem. Şi cum şcoala din sat risca să dispară, numărul copiilor scăzând an de an, Valentin Tipaldu, cu puţină şansă, a ajuns la Bucureşti, într-o şcoală gimnazială adevărată, după un concurs care nu i-a pus probleme. În toamnă, plin de entuziasm, s-a prezentat la post, dornic să se impună. Iubea copiii şi-şi iubea meseria... Prima iluzie: seriile pentru clasa întâi erau făcute. A primit una asupra căreia directorul l-a avertizat: Este o clasă cu copii de oameni potenţi (nicio explicaţie, în plus). Şi pretenţioşi. Mi-au cerut explicit că nu-şi doresc un învăţător cu mentalitate veche (experienţă înţelenită în metode uzate; compromise!) Doresc abordări liberale (la nivelul micuţilor, bineînţeles!) Cred că dumneata eşti potrivit. Vârsta şi rezultatul examenului de titularizare te recomandă. Prima deziluzie: Un rom?... E instruit, dar educaţia primită în familie? Mentalitatea etniei din care provine lasă urme... Au solicitat schimbarea. Cu educaţia copiilor nu te joci. Iar literele şi cifrele le vor fi băgate în cap micuţilor de orice cadru didactic cât de cât pregătit... Acasă, în intimitatea garsonierei în care locuia cu chirie, tânărul învăţător Valentin Tipaldu a plâns după mulţi ani în care n-o mai făcuse. A sperat că părinţii nu-şi vor putea impune capriciile, judecându-l atât de nedrept.