Metamorfozele imaginarului poetic al lui George Popescu

Fără să fie tributar vreunui constrân-gător curent prozodic consfinţit în literatura universală, în volumul Ultima strigare de scrib, George Popescu practică, în pofida fondului eterogen de narativitate, un insolit/ original imaginar ireductibil, voit spectacular, deghizat în registre adecvate jocului şi libertăţii fanteziei. Stăpân pe cuvânt, poetul, înzestrat cu o cultură sincretizată substanţial în esenţele ei persistente, plăsmuieşte, „pierdut de-acum în propria-i eternitate” (Într-un pariu ceresc…), viziuni stilistice infuzate ideatic de un limbaj detent reflexiv, impregnat cu sentenţii lirice irepresibile: ,,Mâini de cristal învechit ca vinul/ pe care cuvântul îşi joacă ultima miză./ Erau doi la masa cruzimii./ Unul – închis în muţenie: incunabul/ prin evul hazliu cu virgule moarte;/ era cel chemat. Altul îşi cânta trădarea,/ tremurând pe cântarul serii cu crimă cu tot./ muci negri spuzind sub privirea albă a unui vers/ clandestin şi pacea/ învolburând animalele însingurate” (Trudă şi sens), şi: „nu-i nimic straniu în jur/ pe sub streşeni bântuite de ploi/ nicio mângâiere îmbălsămată// ori o durere sosită năprasnic/ în plină înflorire a bătrâneţii/ o fi prea devreme ori prea târziu// numai strigătul sugrumat al unui aed/ abandonat de ceata poeţilor/ ocazionali şi jefuiţi de ceruri…” (Nu-i nimic straniu în jur); sau: „însă gura – din care ieşeau cuvinte hyadhice (turme/ obişnuite/ cu jocul – hieroglife ştirbe ocolind sensul aşa cum/ fac adolescentele cu beţivul bărbos şi bătrân/ dar încă frumos)/ s-a întors atunci spre poetul-statuie:// nu eşti tu Beatrice – ţipa – s-a dus vremea oracolelor/ vina e pretutindeni/ porumbul a îmbătrânit în picioare/ nu mai găseşti mărfuri divine prin buzunarul evului/ ce-şi roade unghiile pe lângă discoteci alămite” (pisica Beatrice şi alte noi vise).

Particularitatea crucială a poeticii lui George Popescu constă, îndeosebi, în explorarea străfundurilor ontologice, manifestare care îi demonstrează capacitatea de a transfigura pregnant, în consonanţă cu avatarurile eului liric, emoţiile, trăirile şi stările sufleteşti evanescente ce îl încearcă în timpul producerii actului de creaţie. Deplina acuitate a fiinţării scriiturii se vădeşte, în consens cu vremea, în modul cu care toate acestea, extrase din „adâncimea gândului” (Poem despre şi cu Marin Sorescu), au darul rarisim să sloboade „într-o semantică lumească” (Nu-i nimic) ţipătul tăcerilor, paradox care reflectă, într-un fel, abisalul „glas al fiinţei” (Heidegger) adăpostit, hotărât lucru, în cuvânt: „Cine scrie în locul meu/ cu o voce străină ce mă imită/ şi mă trezeşte din somnul/ ce-aruncă-n uitare apoi/ versuri atât de plăcute?/ Greşite totuşi nimic nu mă cuprinde/ decât strigătul meu instigat:/ «Nu eu am scris, nu eu scriu,/ nu-i al meu acest poem lăptos/ imitând pe dos gândul meu poetic»” (Poeme scrise în vis, uitate şi apoi reinventate în dimineaţa de după…), şi: „Eu îmi trăiesc aceste ultime tăceri/ privind pereţii zugrăviţi cu cărţi/ şi masa cu hârtii visând/ alfabete pierdute/ în vaierul unui amurg nesăţios” (Nimic de făcut); sau: „Nu ştiu, nu văd, n-aud din şoapte/ de nopţi târzii pe căi sfredelitoare/ pe unde veşnic am căutat unicul cuvânt/ în care să găsesc unicul strigăt/ prin care să pot respira” (Nu ştiu, nu văd, nu aud…).

Arhetipurile asumate, metafizice, cognitive şi spirituale, fuzionând în registre estetice imanente, de influenţă surrealistă, îi plasează rostirile în rama alchimică a unei transcendenţe „deshumate” magic de un maiorescian „deget de lumină” din ascunsele/ tainicele „pivniţe” ale meditaţiilor pe piedestalul unei mitologii sublimate în imagini, unele arhetipale, altele experimentaliste. Toate aceste subtile/ paradiziace arătări de atitudine absolut orfice ale lirosofului sugerează prezenţa în text a „unui alt eu într-un halo în destrămare” (Un pariu pierdut), prin urmare, a unei a doua voci care o iniţiază pe prima în demersul ei sacru de a resemantiza recursiv spunerea/ facerea poeziei în ficţiune. Astfel, prin latenţele sale organico-visceraliste, poetica lui George Popescu, în general potenţată de chinuitoare sfâşieri lăuntrice, este ipostaziată, deducem, în temeiul unei alterităţi justificate, în reprezentări paroxistice şi iluminări existenţiale, care în primă instanţă ilustrează impactul logosului asupra efemerităţii vieţii şi creaţiei, iar în altă ordine de idei şi a imprevizibilului thanatic: ,,e timpul gura cea nouă s-o pun/ să sloboade peceţile vechi lumina/ să sape izvodul zvonirilor repezi/ de lumi adormite-n picioare banul/ muţeniei sună pe plaja-n paragină/ grindină a unei veri despre care/ nimeni n-a depus până azi mărturie/ am fost rob la prea multe surpări/ prin grădini pe care nu le-am trăit/ îndurând prigoana unei ştiinţe greşite/ căile serbede ale faimei necunoscute/ vicleniile limbilor moarte înţelepciuni/ pe care doar nisipul îşi ascute/ securea înţelepciune în sfada cu gândul străin de lumina visării/ abandon abdicare de la priveliştea/ sfântă de pe lespedea căreia privirea/ revenea mereu obosită refuzul/ genunchilor tari ontologie a schismei/ desfrâul candorii elementare/ îţi aminteşti?” (Banul muţeniei sună), şi: „Însă nu întâmplările ci grija care nu se retrage/ de la gurile poeţilor pe care nicio momeală/ nu-i amăgeşte: tu să fii sănătos, şopteşte urzica,/ ploaia de ieri îşi va depune abia mâine ecoul ei siropos/ în limpezi chemări în care va spune adio gândului/ pe care orbul refuză să-l mai ducă de mână ” (Prezentul şi-a mâncat pâinea…); sau: „Lumea a luat-o razna, strigă o voce/ dintr-o golaşă curte într-un grai străin./ Despre ce şi cum să vorbeşti când/ şi cuvintele au căzut în tăcerea bolnavă/ şi ea de unica-i povară. Şi nimeni în jur/ să asculte în tihna unui amurg de cretă./ (…)/ Nimic de ros, nimic de îmbucat/ în ordinea deznădejdii. Un tandru/ ţipăt de copil înghite golul rămas/ de la amiaza şi ea amnezică. Şi/ cu cea mai scurtă iluzie nu poţi/ să nu gândeşti cum vei trăi după moarte…” (Amurgul crinilor: cum să trăieşti după moarte).

Intenţia anagogică a lui George Popescu este uşor de prezumat în reflecţiile care îi dezvăluie implicit, în fluiditatea sintaxei, amprenta identitară reflectată în ipostazele, luxuriante în corespondenţe simpatetice, unei comprehensiuni flexibile şi valide, producătoare de sensuri şi afecte poetice bine definite. Constatările respective relevă suficient de limpede intuiţia poetului în a deschide sugestiv portalul către o „lume neparvenită/ unor extaze de tinichea…” (Şi dacă nu te-aş fi văzut), supusă firesc, prin reificare, autoficţiunii, împrejurare care denotă o simptomatică sensibilitate, permanent în stare de inflaţie: „umblu şi strig şi scrutez/ în singurul cuvânt uitat în pahar/ limită nu mai simt nu mai sunt/ îţi împrumut degetele şi/ ascult cu ele surzenia apei/ n-am murit spânzur într-un gând fără seară” (În singurul cuvânt uitat în pahar), şi: „Şi dincolo de falezele/ unor vieţi marginale cârpe de patimi/ risipite prin mlaştini mănoase/ zdrenţuind marele târg al nimicului/ măruntul dar al zeilor îndopaţi cu străine/ orgolii departe de preţul promis la fiece naştere” (Toropeli vetuste); sau: „şi mai sunt drumuri multe de colindat/ frunze şi fructe şi guri pe care/ nu le-ai atins în forfota greu de rostit/ unde doar gândul mai pătrunde/ când dimineaţa îşi târguieşte/ răcoarea cu plumbul ce va să vină” (Ce mai rămâne).

În consecinţa exploraţiei lirice a clarobscurului existenţial, acţiune constantă care confirmă apetenţa lui George Popescu, strict circumscrisă captivantelor mixturi imagistice, pentru sondarea adâncurilor sufletului uman şi redimensionarea particularităţilor propriilor mituri poetice, imortalizarea în profunzime a unor momente ale timpului trăit, reflectă chipul şi fantasmele intrinseci ale sinelui. Semnele inefabilelor proiecţii, perceptibile în opulente orchestraţii sintactice, configurează, prin apel la condiţia efemeră a fiinţei, o lume situată între real şi imaginar, între abis şi paradis, între abstract şi concret, între a fi şi a nu fi. Într-un atare mod s-ar putea justifica obsesia auctorială de a reabilita poezia şi a-i recupera transcendenţa şi virtualitatea pe temeiul similarităţii paradigmatice dintre rostire şi timp. Generat de prezenţa infailibilă/ proteică a amorsărilor lirice, pe alocuri atipice, conjuncturale, limbajul poetului, acordând preponderenţă calităţii estetice, indică, în termenii sugeraţi de G. Genette, o acronie transfigurată conceptualist în jocul tipic al măştilor aflate sub incidenţa unui extaz provocat, bizar, de impactul dintre eu şi univers: „Ar trebui să te priveşti acum:/ spre a putea recunoaşte/ vocea care n-a voit să tacă/ chipul care nu s-a voit văzut/ mâna ce n-a ştiut să apuce/ degetul înmuiat în amar/ capul supus funiei zilei/ gândul suspendat în incestul serii// şi peste toate această ploaie de decembrie/ atât de limpede şi clară peste ograda/ invadată de sfinţi neştiuţi…” (Ego [non] sum…), şi: „Eu pliveam durerile altora: ale mele/ abia dacă spuzeau pe marginile unui destin norocos./ Însă abia acum aflu: urgisit de ghinioane/ şi de nechibzuinţe de pelerin/ animat de multe perfide orgolii/ m-am destrămat într-un avânt nemilos/ până la piatra pe care gândul tău/ mi-a indicat punctul final/ al ultimei mele halucinante curse” (Moremo); sau: „Cu mine pleacă anul şi bobul ultimei speranţe/ al convingerii că am fost pe aici, că aş trăi/ în cea mai bună dintre lumile posibile/ şi că fie şi un bob de bucurie m-ar fi adulmecat/ în miezul său siropos…” (Blestemul ierbii pe pajiştea unei zile sticloase…).

Rezumând, în creaţia lui George Popescu maniera de operare sintactică pe un dinamic, multiplu imaginar în care predomină formule inedite de limbaj expresiv şi forme obiectuale de realităţi poetice, pe de o parte, impune controlul raţiunii asupra emoţiei, iar pe de altă parte, reliefează, la nivelul compoziţiilor, desigur, semnificaţii metaforico-simbolice alerte. În context, se poate susţine, fără vreun risc, faptul că volumul Ultima strigare de scrib, dincolo de itinerariile iniţiatice regizate testamentar, validează liniile de forţă magnetică ale unui discurs exorcizant, dezvoltat luminiscent „în urzeala unei tăceri de smoală” (Eu am încheiat ultima osândă).